Xmas in London after all

For most of us Christmas is a family affair, is the time of the year when everyone is going home (wherever that may be...).

I had planned carefully this year to go home for Christmas, took time off from work for a reasonable amount of time, meant to spend Christmas with the family at friend's villa in the mountains and had planned this major party for my 30th Birthday on the 30th of December. It's been months I have been thinking about it and the closer it got to the moment of actually going to Romania, I realized I didn't have a Christmas turkey dinner this year and still missed on the nice cosy pub nights with friends for having working so long hours during December and by leaving, I was leaving behing a lot of "unfinished" businesses and many friends I hadn't seen in a very long time with whom I didn't manage to catch up and wish Merry Christmas to.

Something was still missing when I left the house to go to Gatwick and catch my flight. Deep in my thoughts I completely forgot that London's been snowy these days and major delays were bound to happen. As probably predicted, I had problems with getting to Gatwick and when I thought it was all just a matter of time before getting to Bucharest, I had the surprise of finding out that, 3 hours later after boarding the plane, our flight got cancelled due to adverse weather conditions.

Somehow it's happening every year. For 10 minutes of snow, several flights got cancelled and many others delayed. After a painful wait for luaggage, explanations from the airline, train and bus, I finally got back to my London home at 11 pm, after being away for 12 hours. I called the Customers Services Line next day and only got an alternative flight on the 26th. Funny enough, other people I know managed to fly out yesterday and today by flying either different airline or from a different airport. It seems that I wasn't meant to go home this year.

It seems that home isn't home anymore. From this year on, London is my home and funny enough I am actually quite glad I got to spend Christmas here together with all the other expats that don't have a family here nor they are going home for the holidays. I am being posessed by a very weird feeling: do I even want to go home anymore?... I wish I can just bring my mum here to be with me and have friends visiting as I am really tired of going home and trying to recover a feeling that is long lost and to realize every time that life just goes on on both sides and that there is less and less tieing me to my own place of birth. I started to love being in London, the specific Christmas atmosphere on the streets, in the pubs, in the shops, anywhere, the food, and don't even miss the Romanian food nor anything else for that matter...

I know it's not nice to say it, but I kind of felt relieved that I don't have to go home this time. I am enjoying the days off, my own company or the friends that are still around and planning for the New Year. I do miss my friends back home too, but I seem to be in the impossible situation of combining both worlds...

I am not sure yet, but my whole trip to Romania might just be cancelled... I am still debating it with myself and even though my 30th Bday is just a few days away, this time I don't even care. It's just another day and most importantly I am happy enough as not to put all the pressure on a simple day when I happened to be born 30 years ago. I can make each day a celebration of the fact that I was born and that I am alive...

Let's just be friends!

Intr-o lume a relatiilor dintre barbati si femei care si-a pierdut de mult consistenta, am tot dat in ultima vreme peste o inventie relativ recenta: "prieteniile".

"Prieteniile" sunt in general relatii promovate de barbati, ce se caracterizeaza prin apelarea la beneficiile unei relatii, fara implicita tragere la raspundere si fara eventualele responsabilitati (care nu se mai definesc de mult prin ducerea gunoiului, repararea becului ars din baie sau montarea antenei satelit, ci doar prin un minim aport de respect si atentie fata de partenera) pe care o relatie in adevaratul sens al cuvantului le-ar putea eventual implica.

Reteta este in general aceeasi: la negocieri barbatul pune pe masa o "suma" infima mizand pe efectul "take it or leave it" care de regula da rezultate cu majoritatea celor de sex feminin.

Problema e ca, desi femeia nu ar fi total satisfacuta cu perspectiva oferita, dupa cateva nopti bocite, isi sterge lacrimile si decide ca mai bine "prietenie" decat singuratate si este, asadar, gata sa accepte orice.

Pana aici, desi reprobabila, metoda nu este complet de neinteles: doi adulti negociaza si ajung la o concluzie de buna voie si nesiliti de nimeni. Ceea ce mi se pare absolut condamnabil este ca reciprocitatea este de obicei aproape egala cu zero: totul se desfasoara in functie de programul barbatului si, desi femeia ia si de aceasta data fraiele in mana si propune un plan de actiune, dumnealui decide ca e un prea mare efort si pana si "pica para malaiata" e deja prea mult de indeplinit.

Nu intamplator am decis sa dezbat acest subiect. Imi pare ca in ultima vreme, "prieteniile" s-au inmultit ca ciupercile dupa ploaie si din pacate il gasesc un fenomen ingrijorator. Personal mi s-au propus prea multe "prietenii" in ultima vreme spre a le mai considera fenomene izolate si chiar colegei de apartament imi pare ca i se intampla ceva similar cu iubitul ei de 10 luni care dupa ce a parasit-o recent pe motivul ca isi dorea sa fie "single" din nou, acum se infrupta din plin din dulceata unei "prietenii cu beneficii minus responsabilitati" incat mi se pare de-a dreptul tragic s-o vad cum i se schimba starea de spirit de la o zi la alta de parca ar avea dubla personalitate si cum nesiguranta si influenta nefasta asupra spiritului a unui asemenea gen de relatii te poate face intr-un final sa-ti pierzi complet respectul fata de propria persoana.

Ma concentrez din plin in ultima vreme sa nu mai gandesc in clisee, sa nu mai generalizez, sa nu mai pic in plasa de a fi tentata sa strig in gura mare ca "barbatii sunt niste ticalosi" (asa cum o fac cele doua colege ale mele de apartament de cateva zile incoace) si sa nu mai am prejudecati despre barbati, insa intr-o lume in care "prieteniile" au inceput sa devina ceva normal, ma tem ca increderea mea intr-un viitor luminos in cuplu are nevoie de intariri serioase.

Si ca sa inchei totusi pe un ton optimist, am sa-l citez pe prietenul M. care, intrebat recent de o femeie nemultumita de ce barbatii sunt niste porci, el a raspuns candid (si e absolut adevarat!) ca el nu este unul dintre ei si ca nici prietenii lui nu sunt.

Relatiile sunt ca piata economica. Atata vreme cat mumncitori din tari in curs de dezvoltare accepta sa faca aceeasi munca pe bani mai putini, patronii isi vor urmari propriul interes si vor angaja forta de munca mai ieftina. Atata vreme cat vor exista femei gata sa accepte "prietenii", barbatii se vor multumi sa le vina totul usor, fara efort si fara responsabilitati. Dar la fel ca si intr-o economie stabila, atata vreme cat exista un loc de munca pentru fiecare, vor exista si oameni care nu vor rosti din nou temutul "Let's just be friends!"...

DTM (Don't Trust Men)

I had this perfect date on Friday. He was on time, the conversation was great, he was spontaneous (he took me for a midnight movie out of the blue), held my hand, made me feel like the most amazing woman in the world.

At 6 am this morning I received a text from him informing me that he got home ok after a crazy night (x). It hit me that he probably meant to send it to another girl and sent it to me. My initial reaction was to get upset and conclude that men are all the same, not to be trusted one inch.

I have trained myself to see the adverting signs if someone "is not that into me" but what do I do when there are no signs and he seems so much into me? How do you deal with men being such incredible actors and so talented seductors? I used to complain that lately men make no effort to conquer a woman, that the ancient art of courtship has been lomg forgotten and that it would be great for a change to find a man who makes a bit of effort to make me feel speacial. What I didn't take into account was the men who did make an effort to make me feel special - but did they really mean it?...

Despite what everyone would think, my reaction was very chilled. I decided that I will not play victim ever again and two can play this game, I can be in control of my own feelings and lead the whole thing. Better yet, be detached and laid back and see where it goes. After all, if he is on the market, I find it pretty normal that he may be reviewing other candi(dates) as I am doing the same. The best will always win.

Men are not the enemy. But they are not our friends either.



Today, my friend A. brought me flowers. She cut the pink roses nicely and professionally arranged them in a vase and offered them to me. It was the most honest and emotional gesture I've seen in a long time. Who needs a man to bring me flowers, when I have real friends to make my life so beautiful and rich?

DTM!

Random thoughts

I carry this little black book with me everywhere. I am trying to write all sorts of observations on it whenever something strikes me in an attempt to make sense of the world afterwards (when I have the time supposedly, though I've learned you never HAVE the time).
Went through it earlier and here's what came up:

"Had a panic attack in Piccadilly Circus today - I don't want to be here" - that was just before I started a new job.

"Stuck in the middle" - that came out when I realized that I am neither a complete woman of the world satisfied with just being social nor an artist living in another dimension, therefore, stuck in the middle, never reaching a goal in one world or the other...

"Must remember the other idea I had as I was going out of the tube this morning" - I never did. I still wonder what that was, it seems it was quite a big idea, but clearly not very impactful.

"Am I the Wrong Type" - already asked some people for feedback and got no answer. Concluded I don't care and they are dickheads.

"Would I have done things differently" (Night train from Lisbon, the book I was reading inspired me) - answer: absolutely not, I am entirely perfectly happy with the choices I made in life. Though I haven't reached my ultimate goal, I know for a fact I am on the right path. I may have chosen the most difficult one, but that's why I am a Capricorn.

"Big Book about Helen of Troy" - yeah, what is that anyway? Someone in the tube was reading a huge book (the size of a dictionary) called Helen of Troy. Why would anyone write so much about Helen of Troy? She was just the reason to start a war, no personality whatsoever.

"A former relationship diminishes is time. All you feel like saying is just: it didn't work out." I remember the times when I felt I had to explain why. Not anymore.

"Today I followed a pregnant woman at Liverpool Street station" - sometimes I follow people around. She was beautiful, amazing, like a riped fruit, wrapped in a geometric print maxi dress. I followed her around thinking how happy she looked. I wanted to steal that feeling from her and absorb it myself. Like Grenoiulle of Suskind's Perfume, find a way to capture that inner happiness she was trailing behind her. Some people may now think I totally lost my mind.

"The most boring Big Brother. I actually liked it."

"Obsessing about the past. Fear of history repeating!" - I still do it.

"Victoria Beckham lives in airports"

"I refuse to be a victim!"

"Breaking-up season"

" Helen was trying to compensate her hectic lifestyle with a compulsive cleaning disorder" - a story about a crazy woman called Helen told by my new friend K., I find this idea fascinating.

"Relationship success - apply the rules!"

"Don't overlook the signs (trust them). Don't trust words" - don't remember what I had in mind when I wrote that but anyway it seems to be true for any given situation.

"You can't avoid change. It's better to embrance it that reject it."

"Must not blame ourselves when things go wrong. Sometimes we try our best and still fail. There are things in life beyond our control. It's just how it is. All we need to do is pick up the pieces keep on walking. Look only in the eyes of the future" - no comment...

Reality is...

...that life is a matter of perception. Perceiving life through different angles comes from where you're standing. I'm standing pretty comfortable at the moment and that shows in most aspects of my present life.

It's as simple as that. Call me old fashioned but I am trying to thank God every day for what I have and make the most of it as if there's an expiry date on good fortune. As if if I don't eat the whole cake now, I will regret later. It's like the times when you wished you had enjoyed a kiss longer, or absorb more sunshine before the sun was gone, or speak more often to your parents, live more and sleep less...

These days I feel I don't make lot of sense. Maybe because it's all so intense that I can't really describe it.

I also noticed that, though I don't rejoice on other people' misfortune, it makes me be more grateful for what I have. I now realized what Camus meant by "pain is spiritual food". I wonder if pain gets the worst out of people. I suppose it does. It's usually good fortune that makes you go out and reach other people, trying to help and spread the positive will.

Reality is that we have no power over things. We can be fortune's fool anytime. Roles are changing, cards are played, people are never the same, there are lessons to be learned. I hope I have learned mine. Reality is... do I really know?

Wising up

It's the little things. It's the little things you notice about yourself that make your step stronger when you're walking on the street, it's when you find yourself singing along your new favourite band while getting ready to go out, it's the time you take to put on the make-up in the morning and feel good about yourself, ready to start the day with confidence. It's the long hot bath you take in the evening after coming soaked up from work and actually be fine all by yourself.

It's the time I am talking to be all by myself and be comfortable all by myself. It's being me and loving it, not fearing that I should be somewhere else, with someone else, on another planet, in another era, in another life, in a relation-ship, in a different country, in a different body. I am perfectly fine where I am and I thank God for finally opening my eyes to really see that.

I used to carry around a Greek tragedy, absolutely convinced that a bad karma is following me, that life is supposed to be all about pain and suffering, wanting all that I couldn't have and punishing myself for not getting it. It must come from a generic soul that I share with my country fellowmen, living with an inferiority complex doubled up but an insatious desire of having it all.

I used to think that I am unlucky in love. I used to honestly believe that, just because I am an incredible, smart, cultured, funny, desirable woman, I would charm any man would cross my path and just because of bad karma I wouldn't get too far. Somehow these days I think that being great has absolutely nothing to do with it. Clearly it helps, but now I finally wised up to believe that men only want what they can't have and it's the same as with training a dog: apply some simple rules, work out a conditional reaction. I finally got the answers to all my love life melodramas: making yourself available is not a sign of honest reciprocal interest, but pure stupidity.

Somehow I am amazed by how simple life can actually be. Making it more sofisticated attracts complications. No wonder intelectual people are a romantic wreck - they think too much and instead of working out how to deal with basic instincts, they try and reason their way around and blisfully fail.

It's the little things. It's waking up in the morning, wearing a nice red dress and feeling fabulos knowing what I know about myself and that will suffice for now.

Time of change

Sometimes months go by and you lead such an insignificant life that you have nothing to say. And sometimes it only takes 2-3 weeks to fill your life with events that simply blow your mind and carry you away.

During the past month I have done/achieved the following: visited Switzerland, changed my job, made a lot of new friends at work, took surfing lessons in Cornwall (two things I have wanted to do in a very long time - surf and go to Cornwall), assisted a TV pilot show in Covent Garden and found the cheapest and most amazing gym in central London and kind of met someone in between. I would say quite a handful there.

Extrasenzorial

Sunt zile in care simti ca nimic bun nu se leaga emotional. Sunt zile in care privesti in trecut, la seria lunga de relatii nereusite, unele de-a dreptul neefectuate, moarte inainte de a se naste, si ai constiinta ca de fapt, nu ai avut parte niciodata de o relatie completa, care sa te satisfaca sufleteste si sa faca parte si din categoria celor care iti confera un anumit statut in social. Te intrebi asadar nu fara motiv daca nu cumva e prea tarziu ca soarta sa-ti mai surada si zambesti amar rememorand ultimele esecuri atat de recente incat inca dor. Te miri daca nu cumva dintr-un motiv necunoscut nu te-ai nascut cu calitatile potrivite pentru asa ceva.

Sunt sambete in care te trezesti iarasi cu un gol imens langa tine si ca sa te faci ca-l ignori te apuci de curatenie prin casa cu un exces de zel de parca nimic nu e mai important pe lume. Si totusi deodata, in timp ce freci temeinic, ai constiinta ca te afli in cea mai fericita ipostaza posibila, ca esti mai norocoasa decat poate mai mult de jumatate din populatia globului si ca probabil cea mai mare fericire care trebuie savurata e ca familia ti-e sanatoasa si ca cei dragi te asteapta oricand cu drag acasa. Lacrimile iti curg pe obraji odata cu clabucul de pe vasele pe care le speli cu ardoare de parca viata ti-ar depinde de ele.

Sunt seri cand observi cerul Londrei de parca ar fi pentru prima oara. Esti pe malul Tamisei si pentru prima oara te bucuri de ceea ce te inconjoara. Cerul spre inserat a capatat o culoare de un albastru violaceu, ingalbenindu-se pe margini acolo unde imbratiseaza cupola Catedralei Saint Paul, unde se infiltreaza prin roata uriasa si acolo unde contureaza Big Benul ca o imensa mantie protectoare. Nu te poti satura de aerul de vara tarzie, de linistea pe care o porti in suflet de cand ti-a fost revelata, de cerul incredibil si de aerul ce-ti intra si-ti iese din plamani cu o candoare care te sperie. Te uti la cladirile din jur si parca le vezi pentru prima oara, privirea iti cuprinde universul inconjurator cu o acceptare care nu necesita explicatii si atunci iti devine clar precum lumina zilei ca meriti mai mult si ca golul de langa tine nu trebuie sa fie gol, poate fi plin, daca doresti...

Cleaning up my act

I've said it before and will keep repeating it until it gets stuck to my brain for good: approaching 30 is a joy and not a tragedy.

The truth is I am observing changes within myself and this is a great thing. Firstly, I am quitting smoking (well not completely, I am still a social smoker but managed a few good whole days without smoking at all), reducing the amounts of alcohol I bring into my body (perhaps not the daily recommended dose, but at least reducing when I can help it and drinking strictly when I go out), getting myself involved in all sorts of fun activities (tomorrow I go disco roller blading and sunday indoor climbing) and not getting impressed by someone being a gentleman because this is how they should be!!

Honestly, I had to find that out because of my age and even if I will have to spend my whole life looking for the perfect gentleman Spanish Speaking Irishman (lol!) I am not going to tolerate anymore the lack of manners and also not be so impressed by a man just doing his job.

The only thing that confuses me is how come I haven't seen this before? All this was in front of my eyes, at my reach and I wasn't able to see. I wasn't able to see that I can go on living without smoking, heavily drinking and tolerating men with no manners. I have finally cleaned up my act and I congratulate myself for it.

We're not getting older, everyone else is getting younger...

It's becoming obvious: I am developing phobias towards "shoreditch teenage groupies", rude people and show offs.

I have been thinking about this for a while: it seems to me that people my age (let's call them middle-aged) are dissapappearing from the scene. Slowly slowly London nightlife is being taken over by teenagers. Not only this disturbs me, it really depresses me.

I had a completely awful Friday night when after attending and eagerly awaited Underground Bingo event which turned out to be a massive dissapointment I ended up in an even more disapointing gay club where ladyboys patronisingly ruled the place.

Not only that all the attendees of the much awaited Bingo night (except for our group) were part of the Society of Scary Shoreditch Teenagers, the queues to the toilet were an absolute torture and getting a drink from the bar a serious adventure who could have possibly left injuries and scars. I was wearing heels thinking that playing bingo meant also sitting down while playing, but it turned out that there were no seats and by the time my bladder was nearly exploding, so were my feet. I suggested to the others that we either went somewhere else or I was happy to have gone home as I couldn't have taken it anymore. We agreed on leaving and after painfully walking for about 20 minutes I felt the need of sweetening the night up with a double cheeseburger at MacDonalds (it was an emergency, ok?!). We then headed for the Bathroom Club where we had to pay entrance fee to a heavily maked-up ladyboy wearing a huge and ridiculos bow on his head. I always like to try out new places, but ending up in a gay club wasn't really going to make me feel better. I am sorry but when exactly being a normal middle-aged person trying to have fun on a Friday night out has become out of fashion?

Pretty much depressed I headed home wondering where have all the normal people gone...

I hoped to erase the memory of a depressing Friday night by trying to compensate with a better Saturday night out. It seemed to me more than reasonable to try and find new areas hoping that normal people were still around somewhere. We went to Camden Town (I really had better memories about that place) as friends planned on going to a cheesy disco club (which sounded pretty safe and fun to me) in the area. After waiting in the line and nearly getting in, my friend and I, decided to make a run for our lives after noticing that all the people in the line were the kind of people that were asked to show an ID to get in. I couldn't handle anymore teenagers. That moment I realized that I had developed a phobia.

Sadly, I realized that I cannot handle the situation anymore. The secret to a successful living it is not Diesel brand, but the group of people that you associate/socialize with. I am seriosuly wondering where are the normal people and all the normal places to go out and still enjoy life when you are in your 30s. Better yet, how will people enjoy themselves later on, what happens with the ageing people? Where do they go when teenage invasion will become truly unstoppable?... I wonder...

On a different page

Just read Douglas Coupland's "All Families Are Psychotic" and it's a great read. It's like a Tarantino film on paper. So American and dynamic. Kept me reading and going, full of advetures and twists, funny and reliably crazy. However, I wouldn't really call it mindblowing literature. I suppose it would be a good movie if Tarantino directed it.

What truly shocks me though is the below:

"On Thursday afternoon, Katie (Price aka Jordan) was launching her novel Sapphire at London store Selfridges.

She said: "It's my 32nd book I've got out, so I'm really proud. It's a good read, a good summer read like all my others."... "I've got a style book coming out in October and even if you can't read it's a good book, it's got lots of pictures."

Her 32nd book??? When the hell did this happen?... And I can't bring myself around to write a stupid short story thinking it wouldn't be good enough. What the hell! There must be enough "idiots" out there to read my stuff if Jordan's books are good summer reads!

Coming of age

I guess it's happening. I have been thinking about it for a long time and couldn't really grasp what the problem was... Now I know. I am joining a whole new age group.

What are the changes?... Well, I started jogging again, I almost quit smoking (I only smoke when going out), I am not going out as much anymore, I don't drink that much or that often anymore, I am becoming simply more conscious. I realized that I must look good and feel good about myself. It is all I got left as I am no longer irresponsibly young. My fantasies about decadence are slowly fading away. I suppose the only way to live the life you never could have had is by writing about it.

Joining a new age group and getting admitted into a whole new category is pretty scary at first. I suffered a lot when I realized I was no longer a child and it took me quite a while to embrace the teenage years. When in my early 20s I realized that I was becoming a mature person, it scared me and pleased me in the same time. I was still young enough to be irresponsible and yet mature enough to do things without asking for parental permission.

Until recently, at the dawn of my third decade on this planet, I felt I was running out of time, I felt I haven't achieved things I was supposed to, I felt I ought to have found my soul mate etc. as if I was given a deadline in order to reach certain things. Now I feel relieved. The closer I get to 30, the more I realize that it really doesn't matter. What matters is that I have grown and transformed into the new age group I am ready to enter. I am calmer, wiser, more spiritual, I have more patience and now I know what I want to achieve. My 20s were such a complicated quest for what I really wanted. Now all is left is doing what I want, after finally deciding on it.

It is a time for change and I am embracing it.

Totul este iluminat

Raluca, iti multumesc ca mi-ai recomandat aceasta carte. Mi-a placut din multe puncte de vedere. Mi-a placut stilistic enorm, mi-a placut tehnic si mi-au placut anumite problematici dezbatute, cum ar fi cele 613 tristeti ale lui Brod, dintre care amintesc cateva care mi-au atras atentia in mod deosebit:

"... tristetea de a termina o carte (asta am simtit-o si eu de cateva ori recent), tristetea de a avea optiuni, tristetea nelamuririi, tristetea de a-ti aminti, tristetea de a fi trist in fata parintelui tau, tristetea unei conversatii proaste, tristetea lui ar-fi-putut-fi, tristetea de a simti nevoia sa creezi lucruri frumoase, tristetea umorului, tristetea iubirii fara scapare..."

Lumea cvasi-ireala din Trachimbrod, portretizarea locuitorilor de-a lungul generatiilor si atmosfera de basm, imi amintesc de "Veacul de singuratate" al lui Garcia Marques. Nu e neaparat genul meu de poveste, genul care mi se lipeste de suflet a o pleura, ci genul care mi-a stors lacrimi pe alocuri (subiectul atinge un crescendo greu de prevazut la inceputul lecturii) si a nascut admiratie pentru un autor inzestrat scriitoriceste.

Onomastica e grozava, simbolistica, dialogul dintre sacru si profan, atentia pentru detaliu, universalitatea tragediei umane...

Ma tem ca lista de tristeti este mai degraba infinita si daca imi dati voie am sa adaug si eu cateva: tristetea de te recunoaste inferior, tristetea vinovatiei, tristetea prieteniei, tristetea dorintei de a fi in alta parte, tristetea sfarsitului...

De unde sunt acum

Din punctul in care ma aflu acum in viata vad lucrurile cu totul altfel decat le vedeam in urma cu 5-6 ani. Constat ca viata e din ce in ce mai rutinizata, mai previzibila. In urma experientei acumulate, sunt mai capabila acum sa preconizez, sa reactionez la situatii, m-am educat conditionat in multe aspecte, am invatat sa supravietuiesc mai usor.

Ma gandesc insa, unde s-a topit farmecul, surpriza?... Realizez ca daca vreau ceva nou in viata va trebui sa iau niste hotarari extreme: sa plec din nou, sa caut alte locuri, alte lumi, alte provocari.

Simt o greata in stomac cand ma gandesc ca viata mea ar putea sa fie inca si mai monotona si mai previzbilia decat este... As putea bunaoara sa fiu casatorita, sa am un copil sau doi, sa platesc luna de luna rate la o casa, sa merg la serviciu in fiecare zi si sa astept tot anul un concediu intr-o destinatie exotica doar pentru a o lua apoi de la capat. Imi dau seama ca din cauza naturii mele nomade si oarecum extravagante (boeme) nu m-am stabilizat pana acum undeva, nu am pus bazele unei familii si nu m-am implicat intr-atat la locul de munca incat sa imi pierd flexibilitatea de care ma bucur cu voluptate. Imi dau seama ca lucrurile sunt exact asa cum trebuie sa fie...

Daca uneori imi pun intrebari legate de neimplinirea in cuplu, ar trebui sa incetez sa fiu ipocrita si sa accept ca asta nu ar insemna decat o piedica in calea implinirii mele, a drumului meu serpuitor in viata. Imi este limpede ca lumina zilei ca intr-adevar, ni se intampla lucrurile care sunt conforme cu disponibilitatea noastra mentala si ca, atata vreme cat nu suntem in stare sa cream o imagine clara, scrisa, desenata, rostita sau macar proiectata in imaginatie, nu ni se ofera decat nebuloase care nu duc nicaieri in mod special...

Suna fantezist, idealist, new-age-ist?...Probabil ca da, insa mai devreme sau mai tarziu niste adevaruri devin clare si de netagaduit.

Mi-am pus adeseam problema mortii in ultima vreme. Ce ciudat cum traim noi cu moartea mereu langa noi... Nenumarate exemple de oameni care si-au pierdut viata in mod stupid mi-au ajuns la urechi. Pe unii i-am cunoscut, pe altii e ca si cum i-as fi cunoscut, niste tiplogii umane, niste oameni care pot fi oricine, tu sau eu, sau el sau ea. Ce bizar e cum, desi am crescut cu notiunea mortii, de-abia la un moment dat incepem sa devenim constienti de ea, de ce inseamna de fapt moartea si ce valoare adauga ea de fapt vietii...

Cu fiecare zi ce trece devin mai sensibila si mai atenta la toate, cu privirea mai ascutita, cu urechile mai ciulite. E moarte in jur, dar si viata...

Orasul-casa

Ma uit nostalgica pe pozele de la Roma. Nu-mi vine sa cred ca in urma cu trei saptamani eram acolo. Ma uit la cladirile care mi-au scapat privirii, la ferestrele indaratul carora imi imaginez ca as putea trai. Regret ca n-am adunat secundele din cele trei zile sa le pastrez intr-o sticla magica cu fericire si sa o deschid in zilele in care viata mi se pare searbada si aiurea. Ca ziua de azi bunaoara...

Azi m-am trezit cu o durere de spate, dupa o noapte cvasi-nedormita in care m-am trezit de nenumarate ori cu gandul la Benjamin Button (film pe care tocmai il vazusem) si la neputinta umana in fata trecerii implacabile si irecuperabile a timpului, o durere de burta si o stare de somnolenta provocata de vremea ridicola de cateva zile. Un vant care suna mai puternic pe langa fereastra mea decat e in realitate m-a convins sa nu ies din casa nici macar pana la cumparaturile de care aveam mare nevoie.

As fi vrut sa patrez energia si exuberanta de dupa Roma timp mai indelungat, dar Londra are abilitatea diavoleasca de a ma seca de energie si speranta in cel mai scurt timp posibil. Din fericire de data asta numai pe termen scurt, deoarece pe termen lung am decis sa lupt pentru a-mi cauta fericirea, sau cel putin lucrurile in care cred ca o voi gasi.

De cate ori vizitez un oras, imi place sa ma imaginez cum m-as simti locuind acolo si daca, avand ocazia, m-as muta acolo. Sunt cateva orase care mi s-au lipit de suflet. N-am crezut ca va fi asa, dar Berlinul mi-a insuflat liniste si o familiaritate. De vina sa fie oare blocurile colorate sau dupa-amiaza petrecuta intr-un parc de cartier observand niste familii cu copii? Pacat ca nu vorbesc Germana.

Barcelona si Roma sunt insa orasele care se bat pentru suprematie in sufletul meu si sunt convinsa ca n-as ezita nici o secunda sa ma mut intr-unul dintre ele daca mi s-ar oferi sansa. Parisul mi s-a parut usor strain, arogant si supraestimat. Frumos ce-i drept, dar nu mi-a dat sentimentul ca l-as putea numi vreodata acasa... Chiar si in Bucuresti obisnuiam sa trec pe langa case interbelice si sa-mi inchipui ca locuiesc acolo... Intr-un fel sau altul, ajung sa cred ca de fapt toata viata am alergat dupa o casa unde sa ma simt acasa... Sa fie asta himera dupa care alerg?... Foarte posibil... Alerg dupa o casa si dupa un tata...

La Londra nu am gasit nici una nici alta. De fapt imi amintesc foarte clar ca in Londra n-am facut exercitiul de a-mi inchipui cum ar fi sa locuiesc aici. Aici am venit pur si simplu sa locuiesc fara sa-mi fi dorit sa vin dintru inceput. Ma intreb cum ar fi fost viata mea daca ajungeam in alta parte... Poate Londra inseamna ucenicia mea (o foarte lunga ucenicie ce-i drept) care (SPER) imi va da sansa sa-mi aleg intr-o zi eu singura orasul unde mi-ar placea sa locuiesc. Sunt convina ca trebuie sa existe un loc pe lumea asta unde sa ma simt completa, si adunata, si iubita, si fermecata, si indragostita, si impacata.

M-a parasit printr-un Post-It...

Cand cineva a luat decizia de a parasi pe cineva isi doreste s-o faca discret, fara scene si lacrimi, fara sa isi faca remuscari ca poate greseste, fara sa vrea sa fie convins de celalalt ca poate e mai bine sa stea impreuna... Cel parasit vrea explicatii, vrea sa stie unde a gresit, cauta argumente sa-l faca pe cel care paraseste sa se razgandeasca samd. Un scenariu clasic, la care nu m-am gandit insa pana relativ recent.

De-a lungul vietii am trecut prin diverse situatii tipice si am reusit sa trag niste concluzii care acum ma ajuta sa privesc lucrurile mai detasat, sa nu mai iau totul personal si sa-mi vad de treburile mele netulburata, amintindu-mi cat de mult sufeream in trecut pentru fiecare "ofensa" primita de la viata si/sau de la ceilalti.

Parasirea e una dintre ipostazele din care am avut de invatat. Dintotdeauna mi-am dorit sa stiu de ce m-a parasit cineva. Poate dintr-un soi de masochism sau pur si simplu fiindca vroiam sa dau un sens situatiei, am cautat sa primesc un raspuns care sa nu fie scris pe un Post-It (in zilele noastre se poarta si prin mesaje pe Facebook, prin mesaje text, sau e-mailuri trimise in graba de pe Blackberry etc).

Cata naivitate. Ce cautam de fapt sa mi se spuna? Mi-am dat seama de ridicolul situatiei cand am fost pusa in situatia de a mi se cere genul asta de explicatii.

Ma intalnisem cu cineva in urma cu cateva saptamani. Eram intr-o faza in care nu ma cauta nimeni, nu aveam nici un fel de admiratori in asteptare si eram si oarecum frustrata de multe alte aspecte din viata mea. Era un blind date. Prima privire a fost suficienta sa-mi dau seama ca nu sunt atrasa de el. Mult prea scund, complet diferit de genul meu de barbat, usor geeky, cu ticul de a vorbi cu o mana la ureche ca si cum asculta in casca indicatii din regie si, dupa cum mi-am dat seama in urma conversatiei avute, nevrotic, in stilul usor de recunoscut la o anumita categorie de femei disperate. Uitandu-ma in urma, am reusit sa imi raspund intrebarii de ce nu i-am spus din prima ca nu-l plac. Fiindca vorbisem aproape o ora la telefon cu o zi inainte si mi s-a parut stupid sa-i tai craca de sub picioare cuiva cu care stabilisem deja un soi de introducere si pentru ca, dupa ce mi-a relatat cateva dintre esecurile lui in dating din pricina unor femei neserioase, nesuferite samd, am vrut cu tot dinadinsul din orgoliu prostesc sa ii demonstrez ca eu sunt exact contrariul acelor femei. Ba mai mult l-am si sarutat la plecare cand el curajos m-a intrebat daca poate s-o faca.

A doua zi am regretat si i-am trimis un mail in care ii spuneam ca imi pare rau daca l-am indus in eroare, si ca "I was not that into him", dar ca as fi dispusa sa ne mai intalnim, ca sa o indulcesc un pic pe final. El mi-a raspuns ca ar fi indicat sa ne mai vedem, ca nu l-am cunoscut bine si ca as putea fi surprinsa. Mda, m-am gandit apoi la niste situatii in care au fost niste prietene, de a iesi cu cineva de care nu erau foarte atrase, ca apoi sa se indragosteasca dupa cateva intalniri.

Trei saptamani mai tarziu si cu tolba de motive de nu ne intalni ajunsa si ea pe final, am decis sa ii trimit un al mail in care sa-i spun ca regret, dar ca am cunoscut pe altcineva intre timp si ca daca totusi am ramane prieteni, as fi tare fericita. M-am gandit ca daca tot caut motive sa nu ma vad cu cineva la o a doua intalnire, inseamna ca scenariul ala cu indragostitul dupa cateva date-uri nu prea avea sanse sa se concretizeze in cazul de fata. Ce credeti ca a urmat? Exact reactia pe care as fi avut-o eu bunaoara daca cineva mi-ar fi dat papucii dupa ce mi-a dat de inteles ca ar vrea sa ne mai vedem. O rafala de acuze si de remarci sarcastice prin care mi se dadea de inteles ca sunt o persoana josnica si ca nici prietenie nu merit. Convinsa in adancul sufletului meu (convingere nascuta din logica "Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face") ca nu ar fi fost frumos sa il ignor pur si simplu pana uita ca exist, am si raspuns zicand ca regret ca este negativ vizavi de situatie si ca ii doresc oricum numai bine. Si am presupus ca, barbat in toata firea fiind, o va lasa cum a picat. Mi-a raspuns din nou cu o replica cruda, moment in care am decis sa imi bag picioarele. Nu e de mirare ca uneori o notificare succinta pe un Post-It insotita de luarea talpasitei e uneori o strategie mult mai sanatoasa, desi din alte considerente mai rusinoasa, de dat papucii.

Sunt recunoscatoare in sinea mea pentru asemenea situatii care ma fac infinit mai inteleapta cand vine vorba de primit papucii. Nu ajuta cu absolut nimic sa reactionezi in alt mod decat cu demnitate si politete la primirea vestii ca vei fi parasit. Decizia e luata si nu e ca si cum in materie de inima poti sa aduci argumente rationale pentru a impiedica ruptura si apoi nu faci decat sa-ti faci sange rau. Mai bine ia-o ca atare, arunca Post-It-ul la reziduuri emotionale (chiar daca pare ca e plin acolo, sectiunea aia din inima are capacitatea de a se dilata la infinit pentru a cuprinde toate Post-It-urile si reziduurile emotionale pe care cu siguranta le vei acumula de-a lungul unei vieti) si mergi mai departe. Cineva e cu siguranta acolo gata sa te placa asa cum esti, fara explicatii.


*Nota: Nici un Post-It de despartire nu a fost folosit in povestirea de fata. Mentionarea sa de cateva ori este cu scopul referintei culturale la un episod celebru din cunoscutul si indragitul serial "Sex & the City", dupa cum majoritatea dintre voi stiti :)

In ultima perioada am inceput sa experiementez interviurile pentru job.

Nu pot sa spun ca am o experienta prea vasta sau prea fericita inainte. Cele cateva interviuri cu care ma pot lauda in Romania m-au lasat usor traumatizata din cauza stilului intervievatorilor de a pune bete in roate bietului candidat, si-asa transpirat complet de emotie si de sentimentul celui care joaca totul pe o carte.

Nici un UK nu am avut o istorie prea glorioasa. Pe vremea cand participam la interviuri pentru job nu aveam nici permis de munca complet, nici experienta relevanta in UK in domeniile pe care le vizam si nici cel mai mic dram de incredere in propria persoana.

De data asta, am avut surpriza sa constat ca putina autosugestie si o atitudine care emana un aplomb imposibil de neglijat, dublate de o experienta relevanta in domeniul marketingului, fac din mine un candidat redutabil.

Nu m-am putut stapani sa nu ma intreb daca nu cumva aceleasi reguli se aplica si in relatii. De vreme ce poti tinti un job care se muleaza pe experienta si abilitatile tale personale si convingi angajatorul ca nu ai nici un pic de indoiala referitor la profesionalismul tau, de ce nu poti proceda la fel si atunci cand cauti persoana care sa te completeze. Stabilesti interviuri, treci repede prin experienta, pui accent pe calitati (dar si pe defecte) si, conform unui inalt nivel de profesionalism, aranjezi un al doilea interviu. Candidatul trebuie la randul lui sa dovedeasca ca isi doreste jobul si ca se muleaza pe cultura organizationala, inainte de a i se acorda privilegiul de a fi pe short-list. Urmeaza evident si proba practica (esentiala in nenumarate cazuri) si daca trece si peste aceasta, se poate schita un contract ai carui termeni se vor agrea de comun acord...

Blah, blah, blah. Cum se face ca e atat de usor sa urmezi strategii cand aplici pentru un job, marketezi un produs sau comunici un mesaj, insa e atat de al naibii de complicat sa gasesti un partener?...

O, Roma mia!

Toate drumurile duc la Roma. Mai devreme sau mai tarziu.

Al meu a dus mai tarziu. In mod neasteptat.

M-am temut ca pasaportul meu romanesc va produce grimase pe fetele italienilor de la serviciul pasapoarte. M-am temut ca Roma e insalubra si plina de pungasi romani. M-am temut ca e banala si ca nu are cum sa fie mai frumoasa ca Barcelona. M-am temut ca e supraestimata.

Realitatea m-a contrazis. Am descoperit o Roma curata si primitoare, insorita si vesela, surpinzatoare la fiecare pas si plina de incarcatura emotionala si simbolica. M-am indragostit de Trastrevere, m-am indragostit de prietenii nostri italieni care au intrecut in ospitalitate si cele mai indraznete asteptari si m-am indragostit de mancarea delicioasa (in ciuda tuturor parerilor de pana acum ca mancarea italiana e mai buna in alte parti decat in Italia, am savurat cu nesimtire fiecare dumicat mestecat in italiana).

E greu sa egalezi cu o intoarcere o asemenea prima experienta cu Roma, dar, asa cum mi-am propus in timp ce aruncam monezi in Fontana di Trevi, imi doresc din suflet sa revin. Iar si iar...

Cat am stat acolo ma gandeam mereu la unul din filmele mele preferate: "Primvara romana a doamnei Stone" cu Vivien Leigh si Warren Beatty. Poate voi fi si eu intr-o zi doamna Stone. Macar pret de-o primavara...

Exista momente in care totul e mai clar. Totul e posibil. Asemenea momente strapung tristetea existentiala asemenea razelor soarelui dupa furtuna.

Eu am un citat favorit din Coelho de care ma agat de fiecare data cand imi e mai greu: "cea mai intunecata ora din noapte e cea de dinaintea rasaritului". Se pare ca rasaritul a sosit in sfarsit dupa o noapte foarte lunga si lipsita de stele.

M-am trezit pur si simplu intr-o zi ca am devenit altcineva, cineva mai puternic, mai sigur pe sine, mai atragator asemenea unui soare autosuficient. Ma gandesc de asemenea ca momentele de declin emotional, de ratacire prin mlastinile propriilor reziduuri sufletesti, de lupta acerba cu propriii demoni si temeri, sunt intotdeauna un semn bun, un semn ca rasaritul e aproape. Si asemenea unui sarpe ce isi schimba pielea, am lepadat pojghita bolnava cu care traiam de prea multa vreme si am devenit altcineva. Schimbarea s-a produs in sfarsit.

As vrea sa sarbatoresc iluminarea asta cu restul lumii si sa imi strig in cele patru zari victoria asupra propriei persoane.

As vrea sa fac din timp un prieten si sa il stapanesc pentru a transforma viata intr-o sarbatoare, asa cum ea merita traita. Nu e niciodata prea tarziu sa speri cu adevarat!

Delicata relatie a Londrei cu soarele

Mi-a luat cativa ani ce-i drept sa inteleg inefabila relatie a londonezilor cu vremea.

Dupa o saptamana trecuta extrem de calda si aproape varateca, saptamana asta a debutat cu o ploaie incapatanata si vant suierator. Ieri m-am prajit intreaga zi in parcul London Fields, nobila activitate ce mi-a infuzat sufletul de speranta, optimism si voie buna inexplicabila, iar azi m-am trezit cu un inceput de raceala, o usoara febra si o ploaie neprietenoasa prelingandu-se pe fereastra camerei mele si lingand obscen toate cladirile din oras.

Abia acum am realizat ca frustrarea mea vizavi de vremea londoneza venea din neseriozitatea sezoanelor de aici. Cultura romaneasca a vremii se bazeaza pe un soi de constanta sezoniera care, mai mult sau mai putin, garanteaza o anumita temperatura pe parcursul fiecarei luni din calendar. In Romania nu se renunta la cizme decat in luna mai si la sandale undeva pe la mijlocul lui septembrie.

La Londra, garderoba se alege in functie de fiecare zi. O zi insorita oarecare va cere cetatenilor Londrei sa se uite atent in fundul garderobei si sa scoata de la pastrare cele mai colorate, inflorate haine posibile si cele mai decoltate sandale, intrucat e posibil ca cetateanul cu pricina sa nu mai prinda o zi insorita pana la sfarsitul anului. E adevarat ca vremea rea are mai multe sanse sa se produca decat vremea buna, insa in general fiecare zi are statut de anotimp de sine statator. Londonezii sunt asadar versatili si profita de soare atata vreme cat se poate si se incotosmaneaza pe cat posibil in zilele friguroase (cu exceptia celor care deja nu mai simt absolut nici o variatie in temeperatura).

Normalitatea pentru cei ca mine e ca zilele sa aiba cat de cat o continuitate in temepratura si de aici vesnica mea frustrare legata de succesiunea anotimpurilor fara mari variatii, cu exceptiile de rigoare. Se pare ca la Londra trebuie sa fii pregatit pentru orice. Nu prea e in conformitate cu caracterul meu capricornesc, insa dupa cum se stie ca singura constanta in viata e schimbarea, se pare ca am reusit in sfarsit sa inteleg delicata relatie a londonezilor cu soarele.

Can we go back to nature?

"Hillary Smith gave back her life as an investment banker last month to save turtles [in Costa Rica]" says an article in today's London Paper. It seems that a new breed of "career-gappers" is emerging: bankers giving up banking to save the whales, rain forests and polar bears. And why would that surprise anyone. To be an investment banker nowadays is so far away from the glamour it used to project just a few months back. To be an investemnt banker nowadays means working until ridiculos hours and fearing that you might be the next one to clear the desk. So why the hell not go to Costa Rica and save the turtles?
But what makes me show a sour smile is this: why do we need a serious kick in the arse/bank account to realize that there's life outside concrete and steel, night clubs and black cabs? That we can actually go back to nature, enjoy it and do something good for somethinn/someone other than ourselves for a change...
To do a good deed... is a marketing strategy nowadays. So if you're not a retired investment banker saving turtles somewhere in a tropical paradise, Absolut Vodka brand is encouraging you to cheat the credit crunch by performing a good deed and receiving a bag of groceries at Berwick St. market tomorrow. As much as this promotes kindness and helps building a strong reputation for it (let's face it, when was the last time we saw an advertising campaign on pure kindness, not the charity related type?), I cannot help but grinning again: even kindness pays these days. Suppose I want to be associated with kindness, what should I do? I know: drink Absolut Vodka!!!
And in case you're wondering what's my point, I ask again: can we go back to nature then? Can we go back to saving the turtles from extinction and can we go back to simply being kind?... Or do we need an incentive?...

De-acasa...

Usa s-a inchis cu un sunet surd. Casa nu arata asa dezastruos cum credeam. Colega mea de apartament pare ca a facut curatenie. Probabil stiind ca azi vin eu de-acasa.
Frunzaresc posta. N-am nici o scrisoare. Mai bine.
In Londra e primavara, e chiar mai cald decat in Bucurestiul pe care l-am parasit in urma cu cinci ore. Stau in camera cu bagajele nedesfacute, imi verific e-mailurile si incerc sa ma simt ok.
De cate ori n-am trecut prin ritualul asta deja... Ma duc acasa, vin de-acasa, de fiecare data cu aceleasi intrebari in minte... De data asta imi vine mai usor, la Londra e cald si imi place cum e lumea imbracata pe strada. De ce naiba nu m-am nascut si eu in orasul asta sa nu ma mai simt atat de straina si de stinghera.
Imi amintesc zilele petrecute acasa de Pasti, de cafeaua bauta dimineata cu mama, de grija ei binefacatoare, de atemporalitatea din Romania. Cu cat ma gandesc mai mult cu atat descopar ca nu exista un raspuns la intrebarile care ma chinuie parca de-o viata: unde e acasa? Cred ca eu m-am nascut fara ideea de acasa. Cred ca eu traiesc cu adevarat numai cand vantur lumea, fara sa ma opresc de fapt niciodata din cautarea a ceva. Cred ca asta e blestemul meu si ca odata ce ma pomenesc de prea mult timp intr-un loc sufletul meu incepe sa sangereze...
Ce bizar.
M-am intalnit cu oameni pe care nu i-am mai vazut aproape de o viata si totusi parca ne-am vazut ieri. Aratam la fel, singura diferenta e ca unii au in prelungirea lor si niste copii... Ce ciudat. De fapt ce inseamna un copil sau doi. Cu ce ne schimba?... Ma intreb...

Am terminat "Umbra vantului". Am stat azi noapte pana tarziu si am terminat-o. Ceea ce la inceput imi acordam in doze mici zilnice (ca pe o ciocolata grozava din care mananci numai cate un patratel pentru a o savura pentru un timp mai indelungat) a devenit de nestavilit un ultimele capitole. Le-am devorat hulpav si am plans cand am terminat-o. Nu ma intrebati de ce. Am plans pur si simplu...

Regasesc un motiv care m-a preocupat destul de mult in ultima vreme. Cartea ca subtitut al vietii, cartea ca ghid de existenta, cartea ca alinare, cartea ca tovaras de drum... O carte care te marcheaza e greu de gasit. E ca un suflet pereche ratacind printre mii de alte carti. E ca oamenii care te inconjoara...Fete/coperti... majoritatea straini...

I have been a big fan of the Internet ever since I discovered it. It helps us be connected with a far greater number of people than ever before and it is an extraordinary powerful tool in achieveing almost anything.

However, being always connected and keeping up to date with everyone you've ever known, does it really help with adding real human value to our lives?...

Does knowing what our friends are doing and thinking prevent us from actually poping a question and finding out how they really are? Does having over 1000 Facebook friends mean that they will all be there for us to share an important moment?

I remember the times when I used to send and recieve letters. Yeah, letters on paper, written with a real fountain pen, with careful caligraphy and sometimes bearing scents and drawings. I used to love waiting for these letters and kept on reading them over and over again.

Perhaps the fact that a certain effort was invested in writing a letter made us appreciate it more... Nowadays, I have a feeling that even text messaging and e-mailing requires a big stock of interest towards someone to actually use our laptops and blackberries and send out a message. Things have become so much easier and that made us lazier. We do in fact have more free time than ever in history and we still fail to keep in touch, simply because we know way too many people.

Probably, the moral of all these is that we simply need to invest a bit more energy (whether that means texting, e-mailing, poking, smoke messaging or whatever else) in what really counts.

Just to put a smile on your face

Death Star Canteen

What we learn in life

I have learned that... I haven't learned anything.

My heart hurts as bad as it hurt when I was 18 when a guy that I liked wouldn't even look at me, or when somebody stood me up. The emotions are still as as intense as ever, the only thing that is different about dealing with disappointment when you are 30 is that is takes a bit less to recover. Recovery period has shrinked from 2 months to 2 days, which is nevertheless a progress. I have told myself numerous times that I have to stop feeling and be totally reasonable and composed about any kind of tricky situation, but when I find myself yet again in the slum all I ever think about is: I am so unlucky and miserable. Thanks God now it doesn't get long to get back on the road and keep walking as if nothing happened, but my heart (the traitoress) never forgets and it reminds me once in a while that I will always be a loser (especially in the matters of the heart).

I haven't learned that it is tricky to work with women bosses that are scared themselves that they don't know what the hell they are doing and instead of accepting the situation and make it work, I end up hating my boss for not being a man.

I haven't learned about the fact that shit happens all the time and as long as you still have your health, all your senses, two legs and two hands and a reasonably ok face, you are luckier than thousands of other people.

I haven't learned not to be afraid, because I will always land on my feet and that people can actually survive if any conditions if they really wanted to live and make the most of it.

I haven't learned to just trust that everything happens for a reason and that it will in the end be all right.

But even the things I haven't learned about at the dawn of my third decade on this planet may one day make me a wiser and happier person. I should hope so.

Spotify

I am one of the biggest fans of Spotify and have only started using it today!

What is Spotify? It is the new way of listening to music. You simply go to www.spotify.com and download the application (it literally takes a few seconds) and you can start browsing for favourite songs, albums and artists for free, create your own playlists and share them with friends and it's completely free. Yeas Spotify is the step forward. No need for waiting for songs to download, you simply search for what you want to listen to and start enjoying it. Yeah, it's true that once in a while you have to listen to a short ad, but it almost makes you feel that you're listening to your personal radio station. You can choose not to listen to adverts for merely £9.99 a month but hey, I am not bothered! You can also download the songs similarly to Itunes so you've got so many options.

Such a simple and yet such a mindblowing idea. Read about it in the papers the other day and felt that it is definitely something worth trying. I was right!

Am avut un week-end foarte plin. Si de bune si de rele. Printre cele rele amintesc ca cineva a fost injunghiat in fata clubului unde ma aflam vineri noaptea si ca sambata seara un individ de culoare neidentificat ne-a bagat in sperieti pe mine si pe colega mea, batand insistent la usa si incercand sa o forteze. Drept urmare, azi ne vom instala o poarta de fier in fata usii. De fapt muncitorii o instaleaza chiar acum. Prefer sa ma simt ca intr-un cavou decat sa ma tem pentru viata mea.

Printre cele bune imi amintesc ca mi-am regasit pofta de viata si probabil mi-am gasit stilul vestimentar care mi-a fost sugerat sa il adopt in fiecare zi :)

Unele lucruri chiar sunt intamplatoare

De la o vreme m-am specializat in arta descoperirii legaturilor invizibile dintre lucruri, conform mantrei "nimic nu e intamplator".

Desi azi cred ca mi s-a petrecut cel mai intamplator si nesemnificativ eveniment. Am primit un telefon pe la ora 9 (la care nu am binevoit sa raspund, evident), cel care a sunat lasandu-mi un mesaj vocal. Nu m-am grabit sa-l ascult, insa tot am facut-o pe la orele pranzului. Era un mesaj care in mod clar nu mie se adresa mie. Era vocea unui englez tanar (usor familiara, dar, hei, toti suna la fel mai mult sau mai putin) care imi spunea pe nume (deci ma cunostea) si promitea sa se mute in apartament in urmatoarele cateva zile si sa-mi dea 800 de lire pentru chirie... Hmmm...Curioasa totusi sa aflu cine este am ascultat din nou mesajul (avea vreo trei minute, doamne!) si am auzit numele Ben... Deci un Ben care ma cunoaste, are numarul meu in telefon si poate, dorind sa sune o alta Julia, m-a sunat pe mine din greseala. Singurul Ben pe care il stiam era de fapt un Brandon al carui numar il stersesem din telefon in cadrul operatiunii mele de curatare a reziduurilor si elementelor negative din viata mea.

Fiind in toane bune azi, am decis sa fac un mic experiment. Am sunat inapoi la numarul de pe care ma sunase si imi raspunde un englez intre doua varste ca nu stiu companie, how can I help you? Am zis ca vreau sa vorbesc cu Ben. Mi-a raspuns ca daca ar fi in birou as putea vorbi cu el, dar ca momentan nu este ("Domnul e acasa?", "Da, dar a poruncit sa spui daca l-o cineva ca este plecat la tara" rings any bell?). Ma rog. Ii las numarul si il rog sa ii transmita lui Ben sa ma sune.

De ce am facut-o? Sa ma amuz presupun. Daca Ben ma suna inapoi urma sa-i spun ca a lasat mesaj persoanei gresite si ca poate ar fi bine sa o contacteze pe adevarata Julia si sa-i transmita ei detaliile referitoare la mutare. Peste vreo doua ore m-a sunat. Si-a dat seama cine sunt si a inceput sa ma ia la intrebari de genul pe unde mai locuiesc, cu cine mai stau, cati ani are colega mea de apartament cea noua si daca vechea colega mai e de parere ca e un dezaxat. I-am spus ca da, colega mea inca crede ca e nebun si chiar si eu tind sa cred ca nu se numara printre cei mai normali oameni. Mi-a dezvaluit faptul ca sambata se duce in nu stiu ce club si ca daca e sa mai tinem legatura, ca el mai are numarul meu etc. I-am zis ca eu nu-l mai am pe al lui si nici nu tin sa-l obtin din nou. Am inchis politicos amandoi cu "Take care!"

Imi amintesc ca datorita unei povesti spuse de el, in care aflat o data la supermarket, de lene sa caute printre rafturi, a insfacat troley-ul altcuiva si a cumparat tot ce avea persoana in cos, inclusiv tampoane feminine si mai stiu eu ce alte lucruri care nu ii erau necesare, imi pazesc cosul de supermarket ca pe ochii din cap.

Intamplarea nu are nici o semnificatie de genul "it was meant to be" intrucat chiar nu vreau sa am de-a face cu un asemenea personaj, insa presupun ca a adaugat un pic de sare si piper unei zile obsinuite. Coincidentele isi au si ele rostul.

Cartea care m-a salvat

Cateodata ma intreb daca nu cumva cartile au suflet de ingeri. Daca nu cumva o carte predestinata te cauta si ti se aseaza in poala cuminte, in timp ce tu o citesti cu foamea unui refugiat somalez si te umpli de iluminare...

Am citit multe carti, dar putine mi-au intrat pe sub piele.


Imi amintesc cu ce pofta curioasa de copil am citit primul volum din "La Medeleni" in timp ce molfaiam ciocolata chinezeasca, intinsa pe o patura verde pe canapeaua desfacuta din sufrageria de acasa. Mai apoi mi-a fost greu sa diger celelalte doua volume, caci veneau cu tristete si problematici de viata pe care nu le puteam intelege.

"Patul lui Procust" l-am citit de cel putin cinci ori. De fiecare data izbucnesc in plans la ultima scena in care doamna T. spune: "Nu l-am mai vazut de trei ani"... Sunt asa marcata de cartea asta incat cred in sinea mea ca si eu sunt sortita unei iubiri imposibile si mi-am facut din Fred un ideal de negasit in lumea reala.

Recordul la carti recitite il detine totusi "Aventurile lui Habarnam si ale prietenilor sai": unsprezece ori. Mama ma punea mereu sa-i repet de cate ori am citit-o si tot nu-i venea sa creada.

Istoria recenta a cartilor providentiale mentioneaza "Mananca, Roaga-te, Iubeste" de Elizabeth Gilbert (fiindca m-a prins exact in perioada din viata in care aveam nevoie sa citesc despre o femeie ratacita care isi regaseste echilibrul sufletesc) si "Umbra vantului" de Carlos Ruiz Zafon. Momentan, "Umbra vantului" ma tine in viata, imi aminteste ca o carte buna poate fi oricand un substitut suficient de puternic pentru o realitate careia poezia, aventura si pasiunea ii lipsesc. Ma uimeste magia cuvintelor. Cuvinte puse cap la cap creeaza stari, lumi, catarsis. O devorez hulpav, gandindu-ma totusi la tristetea care ma va cuprinde cand o voi termina. Imi va lipsi ca un prieten drag. Asemenea carti ai vrea sa dureze o vesnicie.

Am spus in nenumarate randuri ca Milan Kundera e scriitorul meu preferat, din pricina problematicilor dezbatute de el, a stilului polifonic, a digresiunilor, a "avantgardismului" sau. Insa o poveste bine scrisa cu un subiect de roman politist imi aminteste de vremurile cand frecventam vechea librarie din Eforie Nord dupa romane politiste de Edgar Wallace in care toti eroii sai se numeau Dick si dupa a caror citire trebuia sa le inapoiez bibiotecarei invelite in hartie si cu titlul si autorul scrise frumos. Imi aminteste de lumea povestilor, de lumea in care eram avida sa aflu, sa traiesc, sa imi proiectez viata si sa ma joc cu viitorul...

Fiindca de mult uitasem de aceasta lume care imi apartine numai mie si tuturor in egala masura, m-am lasat coplesita de anodinul prezentului. Dar odata ce o carte salvatoare mi-a picat in maini si mi-a cucerit viata din ultimele cateva zile, ma trezesc totusi dimineata cu un zambet pe buze.

CCTV is going global

Google Earth is the new global CCTV. There is hardly news the fact that everything is recorded and I wouldn't be surprised if one day we will live to see the reality from Minority Report.

However, as much as this is a violation of privacy and intimacy, I don't understand how, with a global reach CCTV, my colleague's friend from school had his throat cut on Saturday night as he was coming back from a party, how can someone with a daughter at home be viciously murdered for nothing at all and how come Police hasn't got any clue.

It really makes you draw a big penis on your roof and show it to the people from Google Earth, as someone did already, reported by the Guardian (click here to read the article).

Traind din clisee

M-a gandit adesea in ultima vreme ce ma sperie. Sa raman in Londra, singura si infofolita in mizeria existentiala si in delasarea fetida cu care m-am obisnuit sa traiesc aproape zilnic de cateva luni incoace, sa plec in alta parte sau sa sa ma intorc acasa...

Frica. Frica Frica. Am o frica cu care m-am nascut, am o frica by default care nu stiu exact de unde vine. Poate din copilarie (ca doar asa se explica majoritatea tarelor existentiale), poate am dobandit-o, poate mi-am inventat-o.

Mi-e frica de Londra ca de un organism care ma tolereaza atata vreme cat stau cuminte in banca mea si nu emit pretentii, ca de un organism trufas care stie ca e superior si nu ii e teama sa mi-o reaminteasca din cand in cand.

Mi-e frica sa plec in alta parte poate fiindca m-am "otravit" de Londra si alt oras imi va parea pueril si banal sau fiindca stiu ca luatul de la capat nu mai e fun de la 30 de ani incolo.

Mi-e frica sa ma intorc acasa, fiindca in mintea mea o femeie normala e sortita grijii de se compara mereu cu fotomodelele de prin cluburile cu fitze, invartind o lingura de lemn intr-un castron cu tocana si rugandu-se sa nu o lase barbatul pentru alta mai tanara.

Traiesc asadar cu o frica care se hraneste din clisee. Imi vine atat de natural sa cataloghez totul intr-o categorie simplista si sa imi bazez deciziile pe niste imagini incapatanate sa ramana astfel in mintea mea, incat am ajuns in stadiul in care ma tem sa mai iau o decizie... Si ar trebui sa stiu mai bine, fiindca de cate ori m-am aruncat berbeceste si usor prosteste cu capul inainte, am fost surprinsa sa constat ca multe dintre cliseele mele nu erau reale. Realitatea a fost uneori mai cruda decat imaginatia e drept si din cauza asta frica mi s-a cuibarit si mai tare in suflet si refuza sa ma lase.

Mi-e frica sa mai dau vina pe orasul in care traiesc, fiindca toata viata mi-a fost frica de ceva, indiferent unde m-am aflat. Mi-a fost frica de esec, mi-a fost frica de mine insami, de ziua de maine, de razboi, de incalzirea globala, de boala, de Aplocalipsa, you name it. Ma trezesc cu inima batandu-mi nebuneste in piept la cel mai mic semn ciudat si adevarul e ca mi-e frica sa traiesc cu adevarat. Si dau vina pe clisee...

Gran Canaria

Puteti citi articolul meu despre Gran Canaria:

www.haihuiprinlume.com

O plimbare prin Flower Market, o cafea cu lapte de soia, un falafel wrap la un restaurant turcesc de pe Market Broadway asezonat cu baclavale cu fistic, o guma de mestecat data de Nadine si tinuta in buzunar pana la momentul potrivit si o discutie ca intotdeauna numai buna pentru suflet cu Nadine si Annebet.

Da, singuratatea existentiala ma urmareste ca un caine credincios (uneori ma intreb de ce ma simt singura cand singuratatea e cu mine in permanenta) si nu de putin ori ma simt de parca nu mai am timp, de parca mi-am ratat toate sansele la fericire sau de parca acel cineva nu va pasi niciodata in viata mea, dar, atata vreme cat exista un viitor, exista si speranta.

Azi noapte Jade Goody a murit. In somn. Cel putin a avut o moarte usoara... E absolut bizar sa iti imaginezi ca cineva care, desi in pragul mortii, parea mai in viata decat multi dintre noi. Faptul ca a fost prezenta in presa cu intensitate si ca multi (printre care si eu, recunosc) au judecat-o pentru faptul ca a ales sa-si traiasca ultimele saptamani din viata in atentia tuturor au creat o aura mistica in jurul ei. Moartea ei pare si ea orchestrata si cu toate astea a murit cu adevarat. Faptul ca eu azi ma pot plimba pe strazile Londrei, sa sorb o cafea si sa ma hlizesc cu prietenele e o binecuvantare. Nu stiu daca neaparat era nevoie de cineva ca Jade Goody sa ne aduca tuturor aminte ca viata e pretioasa, dar uneori se pare ca uitam... Eu uit cel mai adesea...

Eurotrash

Un termen pe care l-am mai auzit, dar caruia sincer nu ii stiam conotatia. La un pahar de rom canar cu miere si o discutie cu colega mea de apartament englezoaica m-am elucidad ce e cu eurotrash-ul.

Ei bine, mergand pe strada, e greu sa nu deosebesti persoanele din Europa de Est (in special, dar nu neaparat) de persoanele din UK. Cizmele cu bot ascutit si tocuri stiletto, tricourile sclipicioase, parul negru ca taciunele si prins in coada sau blondul platinat la extrem, ochelarii de soare cheap si curelele cu strasuri iti dau numaidecat impresia ca ai de-a face cu un exponent al curentului Eurotrash!

Din fericire, ma tin departe de Eurotrash si o fac fara sa-mi dau seama, cred ca din common sense, dar englezii sunt foarte critici cu Eurotrash-ul. Stilul lor de a se imbraca (discutabil pentru cei din alte tari europene daca e sa luam in calcul numai tenisii murdari din principiu si gaurile de aerisire din ei) este ceva intre cool casual si "trash" fara a fi Euro!

Flirtand cu soarele

"THE adoration of the sun was one of the earliest and most natural forms of religious expression. Complex modern theologies are merely involvements and amplifications of this simple aboriginal belief. The primitive mind, recognizing the beneficent power of the solar orb, adored it as the proxy of the Supreme Deity. Concerning the origin of sun worship, Albert Pike makes the following concise statement in his Morals and Dogma: "To them [aboriginal peoples] he [the sun] was the innate fire of bodies, the fire of Nature. Author of Life, heat, and ignition, he was to them the efficient cause of all generation, for without him there was no movement, no existence, no form. He was to them immense, indivisible, imperishable, and everywhere present. It was their need of light, and of his creative energy, that was felt by all men; and nothing was more fearful to them than his absence. His beneficent influences caused his identification with the Principle of Good" (Source http://www.sacred-texts.com/eso/sta/sta11.htm)

Uitasem ca de la el vine iubirea fata de viata. M-am incapatanat sa cred ca poti trai si fara sa fii dependent de vreme frumoasa... Mi-am zis ca asa cum o fac milioane de englezi, o pot face si eu...

Se pare totusi ca o cura sanatoasa de soare, vindeca orice rani, te curata de orice ganduri negative si te scapa de toata singuratatea existentiala...

Am fost pentru prima data in Gran Canaria. Ba mai mult decat atat, iertati-mi ignoranta, habar nici nu aveam ca Insulele Canare sunt rasfirate undeva in Oceanul Atlantic aproape de coasta de Vest a Africii si ca sunt la o distanta apreciabila de Spania, tara de care apartin din orice punct de vedere mai putin geografic. Ma intreb oare ce am pazit eu la orele de geografie, de vreme ce sunt nenumarate locuri pe lumea asta pe care le descopar datorita avioanelor si a prietenilor (din nou tot ei) care ma incurajeaza sa calatoresc, in ciuda asinitatii de care uneori dau dovada.

Gran Canaria, un loc mai degraba arid si pietros, e o insula de origine vulcanica de aproximativ 50 km diametru, cu capitala la Las Palmas. In principiu, din cate am observat eu, frumusetea acestui loc se datoreaza oamenilor. Atat prin faptul ca locuitorii insulei sunt cei mai ospitalieri si placuti oameni pe care i-am vazut vreodata (sunt amabili fara sa astepte nimic in schimb, serviciul oferit e extraordinar si ceea ce m-a impresionat e ca nu te lasa sa pleci cu mana goala, fie iti ofera un pahar de rom din partea casei, fie o acadea "por los ninos"), cat si prin faptul ca tot ceea ce e mai frumos acolo e "facut de mana omului". In Amadores oamenii au creat o plaja artificiala cu nisip greu adus din Caraibe (spre a nu putea fi luat de vantul aproape constant), au construit complexuri hoteliere in panta pe munte, au plantat flori, cactusi si palmieri pe marginea drumurilor si pastreaza o curatenie absolut frapanta.

Am sa scriu mai multe pe www.haihuiprinlume.com despre placerile turistice oferite de Gran Canaria.

Momentan ma voi concentra pe faptul ca datorita climei ideale m-am putut rasfata la soare aproape toata ziua (inclusiv la orele pranzului datorita brizei constante si a unui nor fin de nisip de provenienta africana care filtra razele ultraviolete) si mi-am incarcat bateriile vitale cat mai mult posibil. Ba am reusit sa capat si un foarte frumos bronz. Am flirtat cat am putut cu soarele. Soarele a fost scopul meu.

M-am amuzat si cu faptul ca in Playa del Ingles (statiunea unde eram cazati) e paradisul familiilor, pensionarilor si homosexualilor si ca oricum nu aveam nici cea ma mica sansa sa flirtez cu nimeni altcinva. E drept ca un vanzator in complexul comercial m-a strigat "guapa" si lucrul asta chiar m-a uns la inima, insa in general am fost scutita de propuneri indiscrete. Recunosc ca am avut ceva fantezii cu unii dintre taticii aratosi de la piscina, insa, mai in gluma mai in serios, si lucrul asta a fost de natura sa ma binedispuna: deci mai exista undeva in lume si barbati frumosi, soti si tati perfecti! In caz ca nu dau peste niciunul in UK, mi-am propus sa ma mut in Danemarca! :)

Asadar, declar cu satisfactie ca m-am vindecat de depresie. Sa fie cura de vitamine si minerale, soarele din Gran Canaria, prietenii sau toate la un loc, cert e ca m-am intors la viata!

Plec in vacanta!

Am decis sa verific daca nu cumva o vacanta poate fi solutia problemelor existeniale. Deci plec in Gran Canaria la 30 de grade!!!! Pe curand! ;)

Generation Lonely

Cineva (stim noi cine) mi-a postat la comentarii un link catre un articol deosebit de interesant: Generation Lonely, the Disturbing Epidemic in a Culture Where Happiness is a Duty.

Aflu din acest articol ca sufar de "singuratate existentiala", adica sunt inconjurata de prieteni (in categoria prieteni sa zicem ca includem si cunostintele de circumstanta) si socializez intens, insa imi lipseste o legatura emotionala profunda (in special in categoria asta se incadreaza iubitul/partenerul de viata, familia apropiata). Cealalta forma de singuratate de care aflu este cea "sociala" in care o persoana care se bucura de o minunata viata de familie, nu are un cerc de cunostinte si prieteni cu care, evident, sa socializeze. Ambele nevoi trebuie satisfacute intr-o oarecare masura pentru ca o persoana sa minimalizeze sentimentul de singuratate, ne sfatuieste autorul articolului.

Mai aflu si ca tendinta mea de izolare e normala si ca sentimentele de vina si frustrare deriva din depresia oferita de "singuratate".

Nu e ca si cum aflu ceva complet nou si cumva simteam ca asta e problema, insa am constatat ca studiile mai mult sau mai putin stiintifice au un efect izbitor asupra mea. Imi amintesc ca am citit mai demult un studiu despre obtinerea satifactiei si ca satisfactia provenita din efort fizic e comparabila cu cea obtinuta prin "droguri" si evident mult mai sanatoasa. De cate ori alerg pe treadmill am tendinta sa ma gandesc la studiul respectiv si imi amintesc de ultramaratonistii care cauta satifactia prin fortarea limitelor la extrem si cumva efortul meu propriu devine mai usor de depus.

Asa ca dupa citirea acestui articol mi-am dat seama ca propria mea depresie pusa in context stiintific si explicatia chimica a lipsei de vitamine din organism m-au facut azi chiar sa nu ma mai gandesc la cat sunt de nefericita. Am indosariat totul intr-un sertar al creierului si am rasuflat usurata. Asadar, totul are o explicatie rationala. Chiar si irationalitatea din mine!

Cu atat mai mult eram incredibil de frustrata cu cat citeam cartea asta deosebit de oportuna a lui Elizabeth Gilbert si ajunsesem la capitolul in care ea era intr-un ashram in India si, in urma zecilor de sesiuni de meditatie, a ajuns la o serenitate si o bucurie pura si a facut pace cu trecutul, cu ea insasi si cu lumea din jur, incat o invidiam cu indarjire si imi doream din suflet sa cunosc si eu starea asta de beatitudine precum yoghinii. Eu insami am incercat sa meditez si aproape ca m-am simtit mai bine si cu toate astea m-am trezit la fel de prost dispusa a doua zi dimineata. Pe urma citeam niste fragmente in care autoarea imi spunea (ca si cum stia exact prin ce trec) ca nefericirea nu ne este permisa, fiindca le facem rau celor din jur, celor care tin la noi, si ca este obligatia noastra sa fim fericiti. Din nou imi venea sa ma pun la colt. Da, Elizabeth, stiu, ce naiba, crezi ca nu stiu!!! Dar sufar de "singuratate existentiala"! :)

8 Martie - continuare

Am iesit din casa pana la urma. Un soare frumos a caracterizat prima parte a zilei. In momentul in care m-am decis in sfarsit sa ies pe usa s-a pornit cea mai grotesca manifestare climaterica londoneza: ploaie si vant rece. Eram imbracata subtire si tremuram din toate fribrele corpului. M-as fi putut intoarce acasa, sa-mi fac un ceai fierbinte si sa termin de citit cartea "Manaca, roaga-te, iubeste" a lui Elizabeth Gilbert (pe care am terminat-o intr-advar ieri cu regret, caci i-am sorbit fiecare pagina), insa ideea de a sta in casa imi provoaca fiori reci pe sira spinarii. E ca picatura chinezeasca, ma innebuneste. Asa ca am preferat fiori reci de ploaie si vant si mi-am spus ca oricum probabil asta si merit.
Am baut o cafea intr-o cafenea in Notting Hill, am mers prin frig si fara chef mai mult de o ora (plimbare rece) si apoi am mancat la Ping Pong. M-am intors acasa inghetata si fara chef si m-am bucurat din suflet ca nu era nimeni acasa si nu trebuia sa dau ochii cu cineva sau sa schimb saluturi si politeturi.
Tot Alina mi-a dat de cap si de data asta: mi-a sugerat ca starile astea ale mele se pot datora lipsei de vitamine, calciu si magneziu din organism.
Sincer, sper din tot sufletul asta sa fie cauza, ca nu mai suport starile pe care le am. Ma simt ca Virginia Woolf in pragul sinuciderii...

8 Martie

Telefonul suna de la primele ore ale diminetii de duminica. Il ignor cu desavarsire (altceva la care spun NU din principiu, refuz sa vorbesc le telefon inainte de a ma ridica din pat, e un obicei pe care il am mai nou) si stau in nemiscare, profitand de razele soarelui care bat prin geam. Primesc un mesaj, e o prietena care imi ureaza buna dimineata si ma intreaba daca nu vreau s-o insotesc la o plimbare. Spun ca da, poate mai incolo, desi nu am chef de absolut nimic, nici macar de mine.
Apoi primesc mesaje de felicitare cu ocazia zilei de 8 martie. Ma amuza intrucat pentru mine ziua asta nu reprezinta absolut nimic. De la o vreme nici o sarbatoare/celebrare/simbolistica nu mai reprezinta absolut nimic. Ma incapatanez cu stoicism sa nu raspund la telefoane si probabil o s-o sun totusi pe mama sa-i urez la multi ani de 8 martie, intrucat se pare e singura care mai reprezinta ceva pentru mine...

Azi m-am intalnit in centru cu o buna prietena cu care nu ma mai vazusem de mult. A fost exact fiinta de care aveam nevoie. O fata din Vaslui, plina de viata, energica, cu frica lui Dumnezeu si cu un suflet foarte mare.

Azi a fost o zi insorita pe alocuri si destul de cald, cam ca o toamna tarzie. Metroul era aglomerat (cred ca toate sufletele din Londra au decis ca azi trebuie sa iasa din casa, plus droaia de turisti) si m-am trezit bufnind nervoasa, fiindca eu vroia sa ajung mai repede la destinatie si toti se cacaiau simndicosi in fata mea. MI-am dat apoi seama singura ca am o reactie stupida. Oare unde ma grabesc, catre ce? E o sambata frumoasa, ma intalnesc cu prietena mea la o cafea si trebuie sa evit pur si simplu un motiv de a ma enerva singura. Am realizat in acelasi timp ca zilnic imi creez genul asta de frustrari si ca absolut totul ma frustreaza numai din vina mea. As putea sa schimb perspectiva si sa ma intreb ce motiv am sa ma supar si sa bufnesc si sa-mi raspund singura si rusinata ca de fapt niciunul...

Ne-am luat cate o cafe latte cu lapte de soia (amandoua tinem post) si ne-am asezat pe o banca in Soho Square. Fata asta m-a umplut de energie pozitiva. E genul care niciodata nu se lasa batuta si incearca de mai multa vreme cu sotul ei sa aiba un copil si inca nu s-a intamplat. Mi-a zis ca e o idee buna pentru toata lumea sa nu-si mai faca atatea ganduri, lucrurile se intampla oricum la timpul lor. I-am dat dreptate si continuu sa reflectez la chestia asta.

La Liverpool Street am trecut prin dreptul ecranului cu stiri si am vazut ca Jade Goody s-a botezat pe sine si copiii sai. Un lucru admirabil, insa te face sa te intrebi de ce, mai devreme sau mai tarziu si de obicei in preajma mortii, pana si membri neincrezatori ai societatii occidentale isi intorc fata catre Dumnezeu, asa cum il intelege fiecare. Zilele astea mi-au dat ocazia sa-mi amintesc si eu de Dumnezeu si sa ma apropii de el din nevoie pura si nu din faptul ca asa trebuie si asa e bine... Mai devreme sau mai tarziu toti simtim nevoia sa-l simtim aproape. Altfel, viata nu prea are sens...

Londra prin ochii mei

http://haihuiprinlume.com/2009/03/londra-prin-ochii-mei/


Cand am pus piciorul in Londra in urma cu aproape sapte ani, tot ceea ce am vazut se traducea in sufletul meu prin cuvantul LIBERTATE. Respiram un aer englezesc care parea mai bun decat cel de acasa devenit sufocant si imi placea idea ca ma pot pierde in multimea pestrita fara sa ma stie si sa ma judece nimeni. Eram convinsa ca in Londra e imposibil sa te intalnesti cu cineva intamplator pe strada (acum chestia asta mi se intampla destul de frecvent).

Dupa cateva luni cuvantul care descria Londra pentru mine era ABUNDENTA. Odata mi-am petrecut o zi intreaga in Top Shop in Oxford Circus si am cercetat fiecare coltisor in parte si mi-am dorit sa am fiecare rochie, si poseta, si pereche de pantofi, si curea… Si am batut singura strazile din Camden Town pana in Leicester Square si imi doream sa fac si eu parte intr-o zi din multimea de cheflii care invadau centrul in miez de seara de vara. Totul era din abundenta, iar eu ma uitam la toate cu pofta unui copil dintr-un magazine de dulciuri pe care inca nu si le poate permite.

Dupa doi ani Londra a devenit MURDARA. Aici i se spune multiculturalitate si toti o celebreaza, insa mie mi se parea ca magazinele fetide si macelariile dubioase si femeile carora nu li se vad ochii dindaratul naframelor nu reprezinta Londra. Unde era Londra mea despre care citeam in cartile lui Dickens si Thackerray? Cand oare incepuse sa se retraga in spatele hoardelor de invadatori?…

Azi cuvantul care descrie Londra pentru mine e ASCUNS. Caut minunile ei ascunse. Frecventez cele cateva locuri unde imi place sa mananc (am un fetis déjà binecunoscut pentru Wagamama si Ping-Pong – doua lanturi de restaurant cu mancare asian fusion si minunate cocktailuri de fructe ), ma ingrop cu placere intr-unul dintre restaurantele vietnameze aglomerate si insalubre de pe Kingsland Road sau intr-un similar de aglomerat si insalubru bufet chinezesc in China Town, intru fara rusine in sex-shopurile din Soho si ma informez cu ochi plini de uimire despre cat de multe lucruri s-au inventat in materie de placere sexuala, merg in cluburi mici si transpirate in Shoreditch, Brick Lane si Old Street, inca descopar pub-uri dragute si magazine vintage si locuri cu case dragute (minunatul Hampstead unde daca as castiga la “Who wants to be a millionaire” mi-ar placea sa locuiesc).
Sunt departe de a cunoaste Londra. Am sentimental ca ea ma cunoaste mai bine decat o cunosc eu pe ea. Insa asa cum o vad, printre desele picaturi de ploaie, e un loc unde fiecare parc gazduieste vara un festval (recomand Victoria Park Festival, Shoreditch Park Festival, Stokefest, O2 Wireless din Hyde Park), unde abundenta si libertatea si multiculturalismul inca exista, impletindu-se si incercand sa traiasca toate in armonie…

Si a trecut..

Insa nu de la sine. Ci cu ajutorul prietenilor. Imi trece acum prin minte melodia celor de la Beatles: "...I'll get by with a little help from my friends..."

Ei bine, da. Ma multumea atat de tare ideea de a fi nefericita in totala mea plictiseala si izolare de lume, incat nici nu mi-am dat seama cand am inceput sa iau in seama sfaturile prietenilor si sa realizez ca am o problema profunda care nu necesita vizita la psiholog, ci contracararea ei cu metode mult mai pamantene. Sunt departe de a fi castigat lupta cu deprimarea (care imi e scrisa in gene de cand ma stiu, dar pe care sper s-o readuc in stare latenta si sa o las acolo dormind pentru foarte multa vreme), insa sunt hotarata sa merg pana la capat, fara sa mai dau vina pe factori extrinseci si sa incerc sa gasesc paliative.

Asa ca tin sa le multumesc pe aceasta cale celor care au fost alaturi de mine si sa sper ca intr-o zi voi putea sa le fi si eu la fel de prietena cand va fi nevoie de mine.

Stand by mode

Mi-am curatat agenda de numerele de telefon intuile. Dintr-un motiv necunoscut si obscur inca pastram numerele unor indivizi care mi-au placut si care in mod evident nu erau "that into me". Stupid, stiu. Le-am sters pe toate. Nu mai am in telefon decat numerele cunoscutilor si ale celor care au legatura cu jobul. Imi amintesc o perioada in care tresaream cand telefonul ma anunta ca am primit un mesaj. Acum nici nu prea imi verific mesajele. Mi-e sila si sa raspund la telefon.

Raspund in doi peri si ma declar oficial in depresie. Sunt gata sa cred ca problemele mele recurente se datoreaza copilariei, tarelor din familie si traumelor prin care am trecut. Ei bine, si ce? Atata vreme cat sunt constienta de tot ce mi s-a intamplat, ce ma tine sa nu lupt cu problemele emotionale si sa merg mai departe, sa imi dovedesc curajul asa cum am facut-o in urma cu aproape 7 ani.

Fac un experiment cu mine si ma pedepsesc singura. Ma scufund in depresie fara sa fac nici un efort sa ies din ea. Sunt curioasa daca se va risipi de la sine, ceva se va intampla sa ma scoata din ea sau va continua la nesfarsit... Sunt in stand by mode...

Fear

The fear of becoming a failure doesn't usually belong to mediocre people...

no no no!

I'm NOT gonna DO IT again! Start feeling pitty for myself. Admitting that depression is probably my most constant companion. Asking myself why do I feel like that. Making everyone else read yet again how miserable and clueless and confused I am right now. Whoever is reading this deserves better...

What I will say is that I am coming home for Easter (it will be the first ever Easter back home ever since I have been in UK...). That I am going to turn to God and ask for help and maybe even look for professional help. That maybe going home will not be as boring as everything else surrounding me. That I will try hard to look for an answer and find peace. That I will cry a bit and go to sleep and hope to wake up with an answer. That I know there are people out there that are going through hell and I will try to look at my own problems and laugh at them. And that maybe you really must become a lost sheep before finding your way back...

Just another London Sunday

I woke up again with a hungover. I told myself many times already that I should stop going out, drinking one too many glasses and waking up as if a horse ran me over. Yeah, I remember this was quite fun a few years back, but now it's becoming pathethic...

1st of March happens to be the birth date of a few of my friends and this week-end I had quite a few social comittmens. Today I had another birthday to attend in Guanabara, the Brazilian place in Holborn. Felt like shit throughout most of the day, but I told myself I am not saying NO to things anymore, so gathered some courage and went out. Wise choice, as I indulged myself in £3.20 Caipirinhas and free Forro classes.

I was dancing with a Brazilian guy who taught me the steps and the fact that dancers looks into eachothers eyes. I spent half the night watching the people dancing: everyone was taking the dancing seriously, partners changed all the time and they all simply enjoyed the dancing and the music. It was a refreshing change from the usual "let's all just get pissed" kind of place. Caipirinha was just a bonus, not a means to an end...

Feeling on top of the world after 5 Caipirinhas, I allowed myself yet again to dream about my South American forecoming trip and also made me think about the fact that the place wehere we all live shapes our beliefs and attitudes towards life. If I were living in Brazil, all I'll be thinking about would be waking up with a big smile on my face and celebrate life, whilst living in London makes me think about what to do to give a purpose to my life, when i'm in fact already living it...

"Mananca, Roaga-te, Iubeste" de Elizabeth Gilbert

"Cateodata sunt surprinsa cand realizez ca sora mea e sotie si mama, iar eu nu. Mi-am imaginat mereu ca va fi invers. Credeam ca eu aveam sa fiu cea cu casa plina de cizmulite murdare si copii alergand peste tot, in timp ce pe Catherine mi-o inchipuiam traind singura, complet independenta, catind singura in pat noapte de noapte. Adulte, am ajuns altfel decat ne imaginam ca vom fi in copilarie. Cred totusi ca e mai bine asa. In ciuda oricaror predictii, am reusit fiecare sa ne construim viata care ni se potriveste cel mai bine. Firea ei solitara are nevoie de o familie care s-o apere de singuratat; firea mea sociabila inseamna ca nu-mi fac griji ca voi ramane vreodata singura, nici chiar in perioadele cand nu am nici o relatie."

Am ales acest pasaj fiindca mi s-a parut reprezentativ pentru mine. Am visat toata viata la o familie. Nu am visat neaparat la ziua nuntii asa cum o fac majoritatea fetelor cand se inchipuie invaluite in cea mai frumoasa rochie alba, ci la o familie fericita. Poate din cauza ca eu n-am avut decat jumatate de familie si am simtit ca e de datoria mea sa repar o greseala prin obtinerea unei familii de pus in rama. O tampenie, evident, ca doar nu era greseala mea. Si cu toate astea iata-ma in prag de 30 de ani departe de a-mi fi atins scopul si inca si mai terifiata la gandul ca prin dobandirea acestui deziderat mi se va sfarsi copilaria. Da, ati citit bine, copilaria pe care ma incapatanez s-o traiesc si acum, cu mofturile, hedonismul si exagerarile ei. Si poate ca tocmai prin firea mea ultrasociala am reusit sa imi prelugesc aceasta pseudo-copilarie si sa evit cu orice chip intemeierea unei familii. Poate fiindca sunt in cautarea prototipului ideal de tata si sot si nimeni nu e good enough... Sau fiiindca mi-e teama sa nu repet o greseala din trecut... Cine stie... Ma tot intreb...

YES MAN

Andreea mi-a recomandat sa vad filmul "Yes Man" cu Jim Carrey. Era o sambata frumoasa insorita in Windsor si eram bine dispusa. Nu ma gandeam ca dupa plecarea Alinei ma voi scufunda iar in amorf si ma voi intreba pentru a milioana oara ce vreau eu de fapt de la viata...

Ieri am fost la un eveniment de networking organizat de compania noastra de payroll unde au fost invitati contractantii si potentialii contractanti. Nu a fost un eveniment iesit din comun, dar macar m-a scos pe mine din casa si am avut o conversatie destul de apropiata despre spiritual si filosofie New Age cu colegul meu Marcio, pe care il indragesc foarte mult. A, si am mancat si tapas. (PS. asta e unul dintre lucrurile pozitive pe care le-am facut ieri)

Ajunsa acasa am mai citit cateva capitole din "He's just not that into you" si m-am amuzat de exagerarile din carte: Nu e tocmai "into you" daca se culca cu altcineva. Doh! Asta o stim si noi! :)

Apoi am vazut "Yes Man". Pentru cine nu l-a vazut, este nu numai amuzant, dar si oarecum filosofic (ciudat ca cele doua filme care m-au influentat in ultima perioada sunt Kung Fu Panda si Yes Man, adica un film de desene animate si o comedie cu Jim Carrey - oare dau in mintea copiilor?). Carl e un om frustrat (ca si mine!), care nu are chef sa iasa din casa (ca si mine!), plictisit de toate (ca si mine!) care este convins sa mearga la un seminar inspirational si unde este "convins" sa faca un juramant cu sine: sa spuna numai "DA" de atunci inainte sau un mare accident il va ucide. Din acel moment Carl spune da celor mai ciudate oportunitati: duce un homeless cu masina, ii imprumuta telefonul sau, ia lectii de zbor, de chitara, de coreeana, accepta o prietena din Iran, se duce la petrecerile sefului lui, se imbata cu prietenii, aproba toate cererile de imprumut (jobul lui era sa evalueze cererile de imprumut la o banca) etc. si toate astea se leaga intr-un mod miraculos si il transforma intr-un om care iubeste viata cu bratele deschise si isi gaseste dragostea.

Uitandu-ma mi-am dat seama ca eu refuz lucruri incontinuu si ma impachetez intr-un cocon de uitare si nu ma mai bucur de aproape nimic, pentru ca refuz sa ma bucur. Ma gandesc la cele cateva dati in care am spus DA si de fiecare data, desi uneori riscante, oportunitatile respective mi-au oferit ceva in schimb. Spunand NU, nu am primit niciodata nimic, decat vizita propriei mele frustrari.

Azi mi-am deschis mailul si am gasit un spam care ma invita sa devin asistenta medicala. M-a bufnit rasul gandindu-ma ca as putea accepta! Ei bine, nu e cazul sa acceptam chiar tot ce ne inconjoara, dar macar o mica parte din oportunitatile care ne apar in cale. Asa ca m-am decis sa spun mai mult DA de acum incolo si sa sper ca intr-un fel sau altul voi ateriza tot in picioare si poate putin mai fericita...