De-acasa...

Usa s-a inchis cu un sunet surd. Casa nu arata asa dezastruos cum credeam. Colega mea de apartament pare ca a facut curatenie. Probabil stiind ca azi vin eu de-acasa.
Frunzaresc posta. N-am nici o scrisoare. Mai bine.
In Londra e primavara, e chiar mai cald decat in Bucurestiul pe care l-am parasit in urma cu cinci ore. Stau in camera cu bagajele nedesfacute, imi verific e-mailurile si incerc sa ma simt ok.
De cate ori n-am trecut prin ritualul asta deja... Ma duc acasa, vin de-acasa, de fiecare data cu aceleasi intrebari in minte... De data asta imi vine mai usor, la Londra e cald si imi place cum e lumea imbracata pe strada. De ce naiba nu m-am nascut si eu in orasul asta sa nu ma mai simt atat de straina si de stinghera.
Imi amintesc zilele petrecute acasa de Pasti, de cafeaua bauta dimineata cu mama, de grija ei binefacatoare, de atemporalitatea din Romania. Cu cat ma gandesc mai mult cu atat descopar ca nu exista un raspuns la intrebarile care ma chinuie parca de-o viata: unde e acasa? Cred ca eu m-am nascut fara ideea de acasa. Cred ca eu traiesc cu adevarat numai cand vantur lumea, fara sa ma opresc de fapt niciodata din cautarea a ceva. Cred ca asta e blestemul meu si ca odata ce ma pomenesc de prea mult timp intr-un loc sufletul meu incepe sa sangereze...
Ce bizar.
M-am intalnit cu oameni pe care nu i-am mai vazut aproape de o viata si totusi parca ne-am vazut ieri. Aratam la fel, singura diferenta e ca unii au in prelungirea lor si niste copii... Ce ciudat. De fapt ce inseamna un copil sau doi. Cu ce ne schimba?... Ma intreb...