Mi-a sarit in ochi numele autoarei, Domnica Radulescu, in timp ce cautam o carte sa citesc spre Canare. Am luat-o din raftul mini-librariei de aeroport WH Smith si am decis s-o cumpar. Cumva ma asteptam sa ma regasesc in povestea Monei Maria Manoliu care a fugit din Romania in anii comunismului si apoi s-a stabilit in America.
Ma asteptam la o poveste despicata in profunzime, la o drama de proportii asemenea cutremurului din '77 care e mentionat si el in carte, ma asteptam sa umple niste goluri dar m-am trezit in timp ce-o citeam ca pufnesc intr-un ras ironic sau imi dau ochii peste cap gandind in sinea mea "vezi sa nu".
Se vede treaba ca autoarea a scris-o direct in engleza si e plina de referinte adresate cititorului neavizat la adresa lucrurilor specific romanesti gen "mamaliga", "visinata" sau "mal, copil, mosneag" - cuvintele romanesti de orginie dacica - care rup naratiunea si, mai pe romaneste, pica precum nuca-n perete. Nu stiu, ceva din felul in care a fost scrisa ma face sa cred ca a fost gandita in romaneste si scrisa in engleza. Pe alocuri are imagini puternice si simbolistica precum scrumul de tigara luat de vant care atrage atentia intr-un moment de intensitate etc. Dar sunt rare, foarte rare. Imi place totusi utilizarea imaginilor olfactive, da sens emotiilor personajelor.
Ceva din povestea de iubire o face neverosimila, nu reusesc sa inteleg intensitatea pasiunii dintre Mona si Mihai, trecerea granitei pare mult prea usoara, eroina pare sa dea numai peste oameni de bine care vegheaza asupra ei, la nici un an de la sosirea in State preda Engleza pentru refugiati si colac peste pupaza il intalneste pe Tom care o invita la o seara dansanta si apoi o ia de sotie, culminand cu intoarcerea in tara si regasirii cu Mihai. Nu contest ca poate fi o poveste adevarata, insa nu-mi suna a realitate. Eu insami sunt o emigranta si ma aflu de aproape 7 ani in UK si inca n-am dat peste nici un Tom care sa ma ia de nevasta la nici o luna de zile. Instrainarea de Tom nu e veritabila, pana la sfarsit n-am inteles de ce a divortat de el, sincer parea un tip foarte de treaba. Singurele personaje de care m-am lipit au fost cei doi copii ai ei care m-au facut sa ma apropii un pic de ea si sa nu mai fiu asa aspra. Nu stiu, e ca o mancare nemestecata bine care nu iti pica tocmai grozav in stomac.
Trebuie sa recunosc insa ca pentru o scriitoare neexperimentata, autoarea a urmat o linie narativa oarecum omogena si a avut elemente care au dat pe alocuri consistenta prin repetitie, dar putea sa transmita mult mai mult...
Ma rog, nu vreau sa fiu prea virulenta, la urma urmei ce imi da dreptul?... Nu e ca si cum as fi scris eu vreo carte mai grozava.
Insa vorba ceea: cine nu stie sa scrie, sa se faca critic!
No comments:
Post a Comment