Traind din clisee

M-a gandit adesea in ultima vreme ce ma sperie. Sa raman in Londra, singura si infofolita in mizeria existentiala si in delasarea fetida cu care m-am obisnuit sa traiesc aproape zilnic de cateva luni incoace, sa plec in alta parte sau sa sa ma intorc acasa...

Frica. Frica Frica. Am o frica cu care m-am nascut, am o frica by default care nu stiu exact de unde vine. Poate din copilarie (ca doar asa se explica majoritatea tarelor existentiale), poate am dobandit-o, poate mi-am inventat-o.

Mi-e frica de Londra ca de un organism care ma tolereaza atata vreme cat stau cuminte in banca mea si nu emit pretentii, ca de un organism trufas care stie ca e superior si nu ii e teama sa mi-o reaminteasca din cand in cand.

Mi-e frica sa plec in alta parte poate fiindca m-am "otravit" de Londra si alt oras imi va parea pueril si banal sau fiindca stiu ca luatul de la capat nu mai e fun de la 30 de ani incolo.

Mi-e frica sa ma intorc acasa, fiindca in mintea mea o femeie normala e sortita grijii de se compara mereu cu fotomodelele de prin cluburile cu fitze, invartind o lingura de lemn intr-un castron cu tocana si rugandu-se sa nu o lase barbatul pentru alta mai tanara.

Traiesc asadar cu o frica care se hraneste din clisee. Imi vine atat de natural sa cataloghez totul intr-o categorie simplista si sa imi bazez deciziile pe niste imagini incapatanate sa ramana astfel in mintea mea, incat am ajuns in stadiul in care ma tem sa mai iau o decizie... Si ar trebui sa stiu mai bine, fiindca de cate ori m-am aruncat berbeceste si usor prosteste cu capul inainte, am fost surprinsa sa constat ca multe dintre cliseele mele nu erau reale. Realitatea a fost uneori mai cruda decat imaginatia e drept si din cauza asta frica mi s-a cuibarit si mai tare in suflet si refuza sa ma lase.

Mi-e frica sa mai dau vina pe orasul in care traiesc, fiindca toata viata mi-a fost frica de ceva, indiferent unde m-am aflat. Mi-a fost frica de esec, mi-a fost frica de mine insami, de ziua de maine, de razboi, de incalzirea globala, de boala, de Aplocalipsa, you name it. Ma trezesc cu inima batandu-mi nebuneste in piept la cel mai mic semn ciudat si adevarul e ca mi-e frica sa traiesc cu adevarat. Si dau vina pe clisee...