Generation Lonely

Cineva (stim noi cine) mi-a postat la comentarii un link catre un articol deosebit de interesant: Generation Lonely, the Disturbing Epidemic in a Culture Where Happiness is a Duty.

Aflu din acest articol ca sufar de "singuratate existentiala", adica sunt inconjurata de prieteni (in categoria prieteni sa zicem ca includem si cunostintele de circumstanta) si socializez intens, insa imi lipseste o legatura emotionala profunda (in special in categoria asta se incadreaza iubitul/partenerul de viata, familia apropiata). Cealalta forma de singuratate de care aflu este cea "sociala" in care o persoana care se bucura de o minunata viata de familie, nu are un cerc de cunostinte si prieteni cu care, evident, sa socializeze. Ambele nevoi trebuie satisfacute intr-o oarecare masura pentru ca o persoana sa minimalizeze sentimentul de singuratate, ne sfatuieste autorul articolului.

Mai aflu si ca tendinta mea de izolare e normala si ca sentimentele de vina si frustrare deriva din depresia oferita de "singuratate".

Nu e ca si cum aflu ceva complet nou si cumva simteam ca asta e problema, insa am constatat ca studiile mai mult sau mai putin stiintifice au un efect izbitor asupra mea. Imi amintesc ca am citit mai demult un studiu despre obtinerea satifactiei si ca satisfactia provenita din efort fizic e comparabila cu cea obtinuta prin "droguri" si evident mult mai sanatoasa. De cate ori alerg pe treadmill am tendinta sa ma gandesc la studiul respectiv si imi amintesc de ultramaratonistii care cauta satifactia prin fortarea limitelor la extrem si cumva efortul meu propriu devine mai usor de depus.

Asa ca dupa citirea acestui articol mi-am dat seama ca propria mea depresie pusa in context stiintific si explicatia chimica a lipsei de vitamine din organism m-au facut azi chiar sa nu ma mai gandesc la cat sunt de nefericita. Am indosariat totul intr-un sertar al creierului si am rasuflat usurata. Asadar, totul are o explicatie rationala. Chiar si irationalitatea din mine!

Cu atat mai mult eram incredibil de frustrata cu cat citeam cartea asta deosebit de oportuna a lui Elizabeth Gilbert si ajunsesem la capitolul in care ea era intr-un ashram in India si, in urma zecilor de sesiuni de meditatie, a ajuns la o serenitate si o bucurie pura si a facut pace cu trecutul, cu ea insasi si cu lumea din jur, incat o invidiam cu indarjire si imi doream din suflet sa cunosc si eu starea asta de beatitudine precum yoghinii. Eu insami am incercat sa meditez si aproape ca m-am simtit mai bine si cu toate astea m-am trezit la fel de prost dispusa a doua zi dimineata. Pe urma citeam niste fragmente in care autoarea imi spunea (ca si cum stia exact prin ce trec) ca nefericirea nu ne este permisa, fiindca le facem rau celor din jur, celor care tin la noi, si ca este obligatia noastra sa fim fericiti. Din nou imi venea sa ma pun la colt. Da, Elizabeth, stiu, ce naiba, crezi ca nu stiu!!! Dar sufar de "singuratate existentiala"! :)