Ma uit nostalgica pe pozele de la Roma. Nu-mi vine sa cred ca in urma cu trei saptamani eram acolo. Ma uit la cladirile care mi-au scapat privirii, la ferestrele indaratul carora imi imaginez ca as putea trai. Regret ca n-am adunat secundele din cele trei zile sa le pastrez intr-o sticla magica cu fericire si sa o deschid in zilele in care viata mi se pare searbada si aiurea. Ca ziua de azi bunaoara...
Azi m-am trezit cu o durere de spate, dupa o noapte cvasi-nedormita in care m-am trezit de nenumarate ori cu gandul la Benjamin Button (film pe care tocmai il vazusem) si la neputinta umana in fata trecerii implacabile si irecuperabile a timpului, o durere de burta si o stare de somnolenta provocata de vremea ridicola de cateva zile. Un vant care suna mai puternic pe langa fereastra mea decat e in realitate m-a convins sa nu ies din casa nici macar pana la cumparaturile de care aveam mare nevoie.
As fi vrut sa patrez energia si exuberanta de dupa Roma timp mai indelungat, dar Londra are abilitatea diavoleasca de a ma seca de energie si speranta in cel mai scurt timp posibil. Din fericire de data asta numai pe termen scurt, deoarece pe termen lung am decis sa lupt pentru a-mi cauta fericirea, sau cel putin lucrurile in care cred ca o voi gasi.
De cate ori vizitez un oras, imi place sa ma imaginez cum m-as simti locuind acolo si daca, avand ocazia, m-as muta acolo. Sunt cateva orase care mi s-au lipit de suflet. N-am crezut ca va fi asa, dar Berlinul mi-a insuflat liniste si o familiaritate. De vina sa fie oare blocurile colorate sau dupa-amiaza petrecuta intr-un parc de cartier observand niste familii cu copii? Pacat ca nu vorbesc Germana.
Barcelona si Roma sunt insa orasele care se bat pentru suprematie in sufletul meu si sunt convinsa ca n-as ezita nici o secunda sa ma mut intr-unul dintre ele daca mi s-ar oferi sansa. Parisul mi s-a parut usor strain, arogant si supraestimat. Frumos ce-i drept, dar nu mi-a dat sentimentul ca l-as putea numi vreodata acasa... Chiar si in Bucuresti obisnuiam sa trec pe langa case interbelice si sa-mi inchipui ca locuiesc acolo... Intr-un fel sau altul, ajung sa cred ca de fapt toata viata am alergat dupa o casa unde sa ma simt acasa... Sa fie asta himera dupa care alerg?... Foarte posibil... Alerg dupa o casa si dupa un tata...
La Londra nu am gasit nici una nici alta. De fapt imi amintesc foarte clar ca in Londra n-am facut exercitiul de a-mi inchipui cum ar fi sa locuiesc aici. Aici am venit pur si simplu sa locuiesc fara sa-mi fi dorit sa vin dintru inceput. Ma intreb cum ar fi fost viata mea daca ajungeam in alta parte... Poate Londra inseamna ucenicia mea (o foarte lunga ucenicie ce-i drept) care (SPER) imi va da sansa sa-mi aleg intr-o zi eu singura orasul unde mi-ar placea sa locuiesc. Sunt convina ca trebuie sa existe un loc pe lumea asta unde sa ma simt completa, si adunata, si iubita, si fermecata, si indragostita, si impacata.
No comments:
Post a Comment