"Cateodata sunt surprinsa cand realizez ca sora mea e sotie si mama, iar eu nu. Mi-am imaginat mereu ca va fi invers. Credeam ca eu aveam sa fiu cea cu casa plina de cizmulite murdare si copii alergand peste tot, in timp ce pe Catherine mi-o inchipuiam traind singura, complet independenta, catind singura in pat noapte de noapte. Adulte, am ajuns altfel decat ne imaginam ca vom fi in copilarie. Cred totusi ca e mai bine asa. In ciuda oricaror predictii, am reusit fiecare sa ne construim viata care ni se potriveste cel mai bine. Firea ei solitara are nevoie de o familie care s-o apere de singuratat; firea mea sociabila inseamna ca nu-mi fac griji ca voi ramane vreodata singura, nici chiar in perioadele cand nu am nici o relatie."
Am ales acest pasaj fiindca mi s-a parut reprezentativ pentru mine. Am visat toata viata la o familie. Nu am visat neaparat la ziua nuntii asa cum o fac majoritatea fetelor cand se inchipuie invaluite in cea mai frumoasa rochie alba, ci la o familie fericita. Poate din cauza ca eu n-am avut decat jumatate de familie si am simtit ca e de datoria mea sa repar o greseala prin obtinerea unei familii de pus in rama. O tampenie, evident, ca doar nu era greseala mea. Si cu toate astea iata-ma in prag de 30 de ani departe de a-mi fi atins scopul si inca si mai terifiata la gandul ca prin dobandirea acestui deziderat mi se va sfarsi copilaria. Da, ati citit bine, copilaria pe care ma incapatanez s-o traiesc si acum, cu mofturile, hedonismul si exagerarile ei. Si poate ca tocmai prin firea mea ultrasociala am reusit sa imi prelugesc aceasta pseudo-copilarie si sa evit cu orice chip intemeierea unei familii. Poate fiindca sunt in cautarea prototipului ideal de tata si sot si nimeni nu e good enough... Sau fiiindca mi-e teama sa nu repet o greseala din trecut... Cine stie... Ma tot intreb...
No comments:
Post a Comment