"Cateodata sunt surprinsa cand realizez ca sora mea e sotie si mama, iar eu nu. Mi-am imaginat mereu ca va fi invers. Credeam ca eu aveam sa fiu cea cu casa plina de cizmulite murdare si copii alergand peste tot, in timp ce pe Catherine mi-o inchipuiam traind singura, complet independenta, catind singura in pat noapte de noapte. Adulte, am ajuns altfel decat ne imaginam ca vom fi in copilarie. Cred totusi ca e mai bine asa. In ciuda oricaror predictii, am reusit fiecare sa ne construim viata care ni se potriveste cel mai bine. Firea ei solitara are nevoie de o familie care s-o apere de singuratat; firea mea sociabila inseamna ca nu-mi fac griji ca voi ramane vreodata singura, nici chiar in perioadele cand nu am nici o relatie."
Am ales acest pasaj fiindca mi s-a parut reprezentativ pentru mine. Am visat toata viata la o familie. Nu am visat neaparat la ziua nuntii asa cum o fac majoritatea fetelor cand se inchipuie invaluite in cea mai frumoasa rochie alba, ci la o familie fericita. Poate din cauza ca eu n-am avut decat jumatate de familie si am simtit ca e de datoria mea sa repar o greseala prin obtinerea unei familii de pus in rama. O tampenie, evident, ca doar nu era greseala mea. Si cu toate astea iata-ma in prag de 30 de ani departe de a-mi fi atins scopul si inca si mai terifiata la gandul ca prin dobandirea acestui deziderat mi se va sfarsi copilaria. Da, ati citit bine, copilaria pe care ma incapatanez s-o traiesc si acum, cu mofturile, hedonismul si exagerarile ei. Si poate ca tocmai prin firea mea ultrasociala am reusit sa imi prelugesc aceasta pseudo-copilarie si sa evit cu orice chip intemeierea unei familii. Poate fiindca sunt in cautarea prototipului ideal de tata si sot si nimeni nu e good enough... Sau fiiindca mi-e teama sa nu repet o greseala din trecut... Cine stie... Ma tot intreb...
Saturday, 28 February 2009
Thursday, 26 February 2009
YES MAN
Andreea mi-a recomandat sa vad filmul "Yes Man" cu Jim Carrey. Era o sambata frumoasa insorita in Windsor si eram bine dispusa. Nu ma gandeam ca dupa plecarea Alinei ma voi scufunda iar in amorf si ma voi intreba pentru a milioana oara ce vreau eu de fapt de la viata...
Ieri am fost la un eveniment de networking organizat de compania noastra de payroll unde au fost invitati contractantii si potentialii contractanti. Nu a fost un eveniment iesit din comun, dar macar m-a scos pe mine din casa si am avut o conversatie destul de apropiata despre spiritual si filosofie New Age cu colegul meu Marcio, pe care il indragesc foarte mult. A, si am mancat si tapas. (PS. asta e unul dintre lucrurile pozitive pe care le-am facut ieri)
Ajunsa acasa am mai citit cateva capitole din "He's just not that into you" si m-am amuzat de exagerarile din carte: Nu e tocmai "into you" daca se culca cu altcineva. Doh! Asta o stim si noi! :)
Apoi am vazut "Yes Man". Pentru cine nu l-a vazut, este nu numai amuzant, dar si oarecum filosofic (ciudat ca cele doua filme care m-au influentat in ultima perioada sunt Kung Fu Panda si Yes Man, adica un film de desene animate si o comedie cu Jim Carrey - oare dau in mintea copiilor?). Carl e un om frustrat (ca si mine!), care nu are chef sa iasa din casa (ca si mine!), plictisit de toate (ca si mine!) care este convins sa mearga la un seminar inspirational si unde este "convins" sa faca un juramant cu sine: sa spuna numai "DA" de atunci inainte sau un mare accident il va ucide. Din acel moment Carl spune da celor mai ciudate oportunitati: duce un homeless cu masina, ii imprumuta telefonul sau, ia lectii de zbor, de chitara, de coreeana, accepta o prietena din Iran, se duce la petrecerile sefului lui, se imbata cu prietenii, aproba toate cererile de imprumut (jobul lui era sa evalueze cererile de imprumut la o banca) etc. si toate astea se leaga intr-un mod miraculos si il transforma intr-un om care iubeste viata cu bratele deschise si isi gaseste dragostea.
Uitandu-ma mi-am dat seama ca eu refuz lucruri incontinuu si ma impachetez intr-un cocon de uitare si nu ma mai bucur de aproape nimic, pentru ca refuz sa ma bucur. Ma gandesc la cele cateva dati in care am spus DA si de fiecare data, desi uneori riscante, oportunitatile respective mi-au oferit ceva in schimb. Spunand NU, nu am primit niciodata nimic, decat vizita propriei mele frustrari.
Azi mi-am deschis mailul si am gasit un spam care ma invita sa devin asistenta medicala. M-a bufnit rasul gandindu-ma ca as putea accepta! Ei bine, nu e cazul sa acceptam chiar tot ce ne inconjoara, dar macar o mica parte din oportunitatile care ne apar in cale. Asa ca m-am decis sa spun mai mult DA de acum incolo si sa sper ca intr-un fel sau altul voi ateriza tot in picioare si poate putin mai fericita...
Ieri am fost la un eveniment de networking organizat de compania noastra de payroll unde au fost invitati contractantii si potentialii contractanti. Nu a fost un eveniment iesit din comun, dar macar m-a scos pe mine din casa si am avut o conversatie destul de apropiata despre spiritual si filosofie New Age cu colegul meu Marcio, pe care il indragesc foarte mult. A, si am mancat si tapas. (PS. asta e unul dintre lucrurile pozitive pe care le-am facut ieri)
Ajunsa acasa am mai citit cateva capitole din "He's just not that into you" si m-am amuzat de exagerarile din carte: Nu e tocmai "into you" daca se culca cu altcineva. Doh! Asta o stim si noi! :)
Apoi am vazut "Yes Man". Pentru cine nu l-a vazut, este nu numai amuzant, dar si oarecum filosofic (ciudat ca cele doua filme care m-au influentat in ultima perioada sunt Kung Fu Panda si Yes Man, adica un film de desene animate si o comedie cu Jim Carrey - oare dau in mintea copiilor?). Carl e un om frustrat (ca si mine!), care nu are chef sa iasa din casa (ca si mine!), plictisit de toate (ca si mine!) care este convins sa mearga la un seminar inspirational si unde este "convins" sa faca un juramant cu sine: sa spuna numai "DA" de atunci inainte sau un mare accident il va ucide. Din acel moment Carl spune da celor mai ciudate oportunitati: duce un homeless cu masina, ii imprumuta telefonul sau, ia lectii de zbor, de chitara, de coreeana, accepta o prietena din Iran, se duce la petrecerile sefului lui, se imbata cu prietenii, aproba toate cererile de imprumut (jobul lui era sa evalueze cererile de imprumut la o banca) etc. si toate astea se leaga intr-un mod miraculos si il transforma intr-un om care iubeste viata cu bratele deschise si isi gaseste dragostea.
Uitandu-ma mi-am dat seama ca eu refuz lucruri incontinuu si ma impachetez intr-un cocon de uitare si nu ma mai bucur de aproape nimic, pentru ca refuz sa ma bucur. Ma gandesc la cele cateva dati in care am spus DA si de fiecare data, desi uneori riscante, oportunitatile respective mi-au oferit ceva in schimb. Spunand NU, nu am primit niciodata nimic, decat vizita propriei mele frustrari.
Azi mi-am deschis mailul si am gasit un spam care ma invita sa devin asistenta medicala. M-a bufnit rasul gandindu-ma ca as putea accepta! Ei bine, nu e cazul sa acceptam chiar tot ce ne inconjoara, dar macar o mica parte din oportunitatile care ne apar in cale. Asa ca m-am decis sa spun mai mult DA de acum incolo si sa sper ca intr-un fel sau altul voi ateriza tot in picioare si poate putin mai fericita...
Wednesday, 25 February 2009
He's just not that into you!
M-am apucat sa citesc "He's just not that into you" si am avut niste revelatii extraordinare. Cartea cuprinde sfaturile unui barbat care nu este neaparat un guru in materie de relatii, ci un barbat care stie cum gandesc ceilalti barbati. Simple as that.
Concluzia cartii este una singura: sa incetam sa le mai gasim scuze barbatilor, ei sunt pur si simplu terorizati de ideea de a spune adevarul unei femei si ii ofera semnale. Daca este cu adevarat into you atunci va gasi metode sa te contacteze si sa-ti arate. Iar datoria noastra este sa fim fermecatoare si noi insene si sa nu le dam mai multa atentie decat ne acorda ei noua.
Toate bune si frumoase, este foarte logic ce citesc in carte si deodata o mare presiune se ridica de pe umerii mei. Ma regasesc de asemenea in mai toate exemplele si povestioarele din carte, insa deodata am o crunta revelatie: pana acum toti barbatii pe care i-am intalnit (cu exceptia unuia singur, dar evident eu nu eram asa "into him" caci procedam asemenea unui barbat haituit de o femeie) nu erau "that into me". Si cu toate ca autorii incearca intruna sa pastreze o nota pozitva si un aspect glumet, nu ma pot abtine sa nu ma intreb: de ce oare?... Se pare ca sunt inconjurata peste tot de semnalele "he's not that into you". Cand oare voi gasi pe cineva care este "into me"?...
Concluzia cartii este una singura: sa incetam sa le mai gasim scuze barbatilor, ei sunt pur si simplu terorizati de ideea de a spune adevarul unei femei si ii ofera semnale. Daca este cu adevarat into you atunci va gasi metode sa te contacteze si sa-ti arate. Iar datoria noastra este sa fim fermecatoare si noi insene si sa nu le dam mai multa atentie decat ne acorda ei noua.
Toate bune si frumoase, este foarte logic ce citesc in carte si deodata o mare presiune se ridica de pe umerii mei. Ma regasesc de asemenea in mai toate exemplele si povestioarele din carte, insa deodata am o crunta revelatie: pana acum toti barbatii pe care i-am intalnit (cu exceptia unuia singur, dar evident eu nu eram asa "into him" caci procedam asemenea unui barbat haituit de o femeie) nu erau "that into me". Si cu toate ca autorii incearca intruna sa pastreze o nota pozitva si un aspect glumet, nu ma pot abtine sa nu ma intreb: de ce oare?... Se pare ca sunt inconjurata peste tot de semnalele "he's not that into you". Cand oare voi gasi pe cineva care este "into me"?...
Tuesday, 24 February 2009
Cateva conlcuzii bune pe care sper sa le iau in considerare...
Constientizez deodata ce inseamna prietenii adevarati. Nu ca n-as fi stiut si inainte, dar de la o vreme m-am obisnuit atat de tare sa am conversatii stupide cu oameni mai mult sau mai putini straini la un pahar de vin rosu sau sa imi inchipui cca traiesc o viata reala, cand de fapt plutesc intr-o bula imaginara gata oricand sa se sparga.
Ma incapatanez sa cred ca viata mi se va schimba miraculos printr-o interventie providentiala si e nevoie de prieteni adevarati sa ma scuture un pic si sa-mi atraga atentia (de fapt sa-mi reaminteasca ceva ce pare ca am uitat de mult) ca tine numai de mine sa schimb lucrurile si de nimeni altcineva.
Mi-am mai dat seama ca lamentarile la nesfarsit pe aceeasi tema plictisesc pana si pe cel mai binevoitor "ascultator" si m-am decis oarecum sa incetez sa ma mai plang. Prin faptul ca ma plang de diverse aspecte din viata mea nu fac altceva decat sa-mi proiectez propria imagine negativa in ochii celorlalti si vrand-nevrand suport consecintele prelungirii agoniei pe care eu insami am creat-o.
Regret faptul ca anul trecut eram atat de pozitiva si plina de elan, iar de cand a inceput noul an am o stare insuportabila pana si pentru mine. Ma surprinde ca trec prin ea. Reusisem sa stapanesc destul de bine arta gandirii pozitive inainte sa pic in acest oceam de melancolie si nemultumire de sine...
Alina mi-a dat o sugestie buna si cred ca o voi pune in aplicare. Vreau sa fac un experiment: sa scriu in fiecare zi lucrurile de care sunt multumita ca le-am infaptuit precum si pe cele de care nu sunt tocmai mandra si sa imi fac o balanta la sfarsitul unei luni. Poate lucrul acesta ma va ajuta sa fac mai multe lucruri care imi aduc satisfactie decat viceversa si cine stie, poate lamentarile mele vor lua in sfarsit sfarsit!
Incep cu ziua de azi: am fost la ora de yoga si mi-a placut foarte mult. Am fost felicitata de profesoara pentru o pozitie pe care am reusit-o foarte bine. Nu e mare lucru, dar e un inceput.
Am decis sa citesc mai mult. Stiu ca lectura e esentiala in viata mea si de cate ori nu citesc ma simt saraca si pustie, insa vreau sa citesc si mai mult, sa ma scufund in lectura ca intr-o baie binefacatoare sa-mi oblojesc toate ranile spirituale.
Ma incapatanez sa cred ca viata mi se va schimba miraculos printr-o interventie providentiala si e nevoie de prieteni adevarati sa ma scuture un pic si sa-mi atraga atentia (de fapt sa-mi reaminteasca ceva ce pare ca am uitat de mult) ca tine numai de mine sa schimb lucrurile si de nimeni altcineva.
Mi-am mai dat seama ca lamentarile la nesfarsit pe aceeasi tema plictisesc pana si pe cel mai binevoitor "ascultator" si m-am decis oarecum sa incetez sa ma mai plang. Prin faptul ca ma plang de diverse aspecte din viata mea nu fac altceva decat sa-mi proiectez propria imagine negativa in ochii celorlalti si vrand-nevrand suport consecintele prelungirii agoniei pe care eu insami am creat-o.
Regret faptul ca anul trecut eram atat de pozitiva si plina de elan, iar de cand a inceput noul an am o stare insuportabila pana si pentru mine. Ma surprinde ca trec prin ea. Reusisem sa stapanesc destul de bine arta gandirii pozitive inainte sa pic in acest oceam de melancolie si nemultumire de sine...
Alina mi-a dat o sugestie buna si cred ca o voi pune in aplicare. Vreau sa fac un experiment: sa scriu in fiecare zi lucrurile de care sunt multumita ca le-am infaptuit precum si pe cele de care nu sunt tocmai mandra si sa imi fac o balanta la sfarsitul unei luni. Poate lucrul acesta ma va ajuta sa fac mai multe lucruri care imi aduc satisfactie decat viceversa si cine stie, poate lamentarile mele vor lua in sfarsit sfarsit!
Incep cu ziua de azi: am fost la ora de yoga si mi-a placut foarte mult. Am fost felicitata de profesoara pentru o pozitie pe care am reusit-o foarte bine. Nu e mare lucru, dar e un inceput.
Am decis sa citesc mai mult. Stiu ca lectura e esentiala in viata mea si de cate ori nu citesc ma simt saraca si pustie, insa vreau sa citesc si mai mult, sa ma scufund in lectura ca intr-o baie binefacatoare sa-mi oblojesc toate ranile spirituale.
Wednesday, 18 February 2009
There is probably a God
Azi am vazut pe un autobuz si reactia Asociatiei Crestinilor la campania ateistilor de care va vorbeam intr-un post anterior: "Most probably there is a God. So stop worrying, joing the Christian Party and enjoy life".
Se pare asadar ca in lumea propagandei de orice fel, aceeasi formula se potriveste unor puncte de vedere antagonice. Ceea ce ma surpinde pe mine insa este vulgarizarea ideii de Dumnezeu: reclame pe autobuze!!
Scrierile pe pereti ale crestinilor din epoca imperiului roman au ceva romantic in, insa in epoca advertisingului agresiv, strategia asta are ceva fetid.
De asemenea, am citit undeva pe Internet ca romanii sunt printre cei mai credinciosi europeni si asta nu ma mai suprinde. Candva credeam ca toti oamenii cred in Dumnezeu. Acum mi-e si frica sa ma lansez in polemici pe teme religioase intrucat crestinii (spre deosebire de musulmani si alte religii care cred cu ardoare in "Dumnezeul" lor) de aici sunt cel putin ateisti, daca nu anti-religiosi.
Multi dintre cunoscutii mei nici macar nu au fost botezati... Ultimul botez la care am asistat si unde am fost desemnata sa asist nasa cu dezbracarea/imbracarea copilului mi-a adus lacrimi in ochi... Nu pot explica emotia pe care poti s-o simti cand vezi un copil pur "pre-spalat" de pacate (daca pot numi asa ceremonia) si simbolistica pe care slujba o contine. Multi cu care ma contrazic dau vina pe preoti si pe biserica (in special cea catolica), dar cine spune ca in asta trebuie sa credem. Cine spune ca nu avem dreptul fiecare dintre noi sa ne definim propria relatie cu Dumnezeu si sa-l percepem asa cum ne sta in putere inainte de a ne hazarda sa-i negam existenta.
Intr-un final, e ca orice altceva in viata. Te nasti bogat sau sarac, sanatos sau bolnav, cu Dumnezeu sau fara Dumnezeu. Conditionarea e cheia si atunci putem oare sa-i condamnam pe cei care nu cred fiindca nu au fost educati sa creada sau doar fiindca noi am fost norocosi sa ne nastem intr-o tara unde parintii ne-au invatat sa mergem la biserica, sa ne facem crucem si sa ne rugam seara avem dreptul sa-i judecam pe cei carora parintii le-au spus "There is probably no God"... Nu stiu... Cine sunt eu sa spun?... Eu stiu ca aleg sa cred ca "Most probably there is a God", doar ca nu o scriu pe pereti si cu atat mai putin pe autobuze... O port in mine...
Se pare asadar ca in lumea propagandei de orice fel, aceeasi formula se potriveste unor puncte de vedere antagonice. Ceea ce ma surpinde pe mine insa este vulgarizarea ideii de Dumnezeu: reclame pe autobuze!!
Scrierile pe pereti ale crestinilor din epoca imperiului roman au ceva romantic in, insa in epoca advertisingului agresiv, strategia asta are ceva fetid.
De asemenea, am citit undeva pe Internet ca romanii sunt printre cei mai credinciosi europeni si asta nu ma mai suprinde. Candva credeam ca toti oamenii cred in Dumnezeu. Acum mi-e si frica sa ma lansez in polemici pe teme religioase intrucat crestinii (spre deosebire de musulmani si alte religii care cred cu ardoare in "Dumnezeul" lor) de aici sunt cel putin ateisti, daca nu anti-religiosi.
Multi dintre cunoscutii mei nici macar nu au fost botezati... Ultimul botez la care am asistat si unde am fost desemnata sa asist nasa cu dezbracarea/imbracarea copilului mi-a adus lacrimi in ochi... Nu pot explica emotia pe care poti s-o simti cand vezi un copil pur "pre-spalat" de pacate (daca pot numi asa ceremonia) si simbolistica pe care slujba o contine. Multi cu care ma contrazic dau vina pe preoti si pe biserica (in special cea catolica), dar cine spune ca in asta trebuie sa credem. Cine spune ca nu avem dreptul fiecare dintre noi sa ne definim propria relatie cu Dumnezeu si sa-l percepem asa cum ne sta in putere inainte de a ne hazarda sa-i negam existenta.
Intr-un final, e ca orice altceva in viata. Te nasti bogat sau sarac, sanatos sau bolnav, cu Dumnezeu sau fara Dumnezeu. Conditionarea e cheia si atunci putem oare sa-i condamnam pe cei care nu cred fiindca nu au fost educati sa creada sau doar fiindca noi am fost norocosi sa ne nastem intr-o tara unde parintii ne-au invatat sa mergem la biserica, sa ne facem crucem si sa ne rugam seara avem dreptul sa-i judecam pe cei carora parintii le-au spus "There is probably no God"... Nu stiu... Cine sunt eu sa spun?... Eu stiu ca aleg sa cred ca "Most probably there is a God", doar ca nu o scriu pe pereti si cu atat mai putin pe autobuze... O port in mine...
Tuesday, 17 February 2009
30 anul asta...
Nu e niciodata prea devreme sa planifici. De aceea, fac apel la voi prietenii mei care imi urmariti lamentarile virtuale sa ma ajutati cu sugestii.
Pe 30 decembrie 2009 implinesc 30 de ani. O cifra care ma sperie si ma urmareste ca un spectru fatal de cand am implinit 24 de ani (fiecare an care trecea ma apropia de momentul fatidic). Si ca sa nu mai sufar iarasi de depresie (sincer, m-am saturat, de cativa ani incoace luna ianuarie e inevitabil marcata de depresie si de obicei ma loveste si cate o gripa nasoala) as vrea sa sarbatoresc cu elan trecerea mea intr-o noua categorie de varsta.
Deci, ce-mi sugerati? Conditiile mele sunt: cat mai multi prieteni si cat mai multa distractie. Refuz sa iau Londra in consideratie deoarece in perioada dintre Craciun si Anul Nou bate vantul pe strazi, Londra e un oras parasit. Refuz sa iau in consideratie o destinatie exotica unde voi fi doar eu si o sticla de tequilla. Asadar, ce optiuni ne raman?
Va multumesc anticipat!
Pe 30 decembrie 2009 implinesc 30 de ani. O cifra care ma sperie si ma urmareste ca un spectru fatal de cand am implinit 24 de ani (fiecare an care trecea ma apropia de momentul fatidic). Si ca sa nu mai sufar iarasi de depresie (sincer, m-am saturat, de cativa ani incoace luna ianuarie e inevitabil marcata de depresie si de obicei ma loveste si cate o gripa nasoala) as vrea sa sarbatoresc cu elan trecerea mea intr-o noua categorie de varsta.
Deci, ce-mi sugerati? Conditiile mele sunt: cat mai multi prieteni si cat mai multa distractie. Refuz sa iau Londra in consideratie deoarece in perioada dintre Craciun si Anul Nou bate vantul pe strazi, Londra e un oras parasit. Refuz sa iau in consideratie o destinatie exotica unde voi fi doar eu si o sticla de tequilla. Asadar, ce optiuni ne raman?
Va multumesc anticipat!
Monday, 16 February 2009
Desperately looking for someone...
From London with love I say, but the more I look around, the more I see lonely loveless people desperately looking for someone...
I should say that this probably includes myself too...
I had a glance at Gummtree tonight and for research purposes I went on the dating section. I wonder how desperate can you become to start placing ads in a free ads website. Dating sites are more or less private, but on such a website anyone can waste some time checking out ads (that's exactly what I did too) and possibly having a laugh or who knows becoming thoughtful about how many people out there are looking for someone...
I have tried internet dating too and must say it didn't work. The problem is that nothing is working anymore. People are just so busy lying to themselves that love doesn't exist and that they are perfectly happy with meaningless encounters and empty hearts or they are simply too desperate to find someone that they miss out on everything.
I am aware that I have no clue what I am doing and where I am going and as long as I can look forward to something I know I'll be allright, I can go through life with a smile on my face. However, when I realize that all potentialities eventually become dead ends I start wondering whether one day I won't become as hopeless as to place an ad on Gumtree...
I should say that this probably includes myself too...
I had a glance at Gummtree tonight and for research purposes I went on the dating section. I wonder how desperate can you become to start placing ads in a free ads website. Dating sites are more or less private, but on such a website anyone can waste some time checking out ads (that's exactly what I did too) and possibly having a laugh or who knows becoming thoughtful about how many people out there are looking for someone...
I have tried internet dating too and must say it didn't work. The problem is that nothing is working anymore. People are just so busy lying to themselves that love doesn't exist and that they are perfectly happy with meaningless encounters and empty hearts or they are simply too desperate to find someone that they miss out on everything.
I am aware that I have no clue what I am doing and where I am going and as long as I can look forward to something I know I'll be allright, I can go through life with a smile on my face. However, when I realize that all potentialities eventually become dead ends I start wondering whether one day I won't become as hopeless as to place an ad on Gumtree...
Saturday, 14 February 2009
Valentine's Day
Nu mi-a placut niciodata sarbatoarea asta. Cred ca mi se trage de cand eram in liceu (liceu = perioada ingrata a adolescentei in care esti atat de neformat, nedemonstrat si nesigur incat sa ai un "prieten" reprezinta cumva confirmarea ca esti frumos/admirat/important etc., perioada in care inca ma mai extaziam de multe lucruri) si nu aveam niciodata pe cineva cu care sa sarbatoresc Valentine's Day.
La 29 de ani nu ma mai impresioneaza, desi sunt o ferventa sustinatoare a celebrarii iubirii (de preferat in fiecare zi!). Nu ma deranjeaza absolut deloc ca e sambata seara, 14 februarie (anul asta a picat intr-o sambata, cat de convenabil!) si eu stau singura in casa si ma relaxez.
E ciudat ca stau acasa intr-o sambata seara. Nu mi s-a mai intamplat de mult. Cred ca aveam nevoie de o spargere de ritm, sa ma regasesc, sa reflectez nefortat asupra lucrurilor care ma preocupa (am remarcat ca saptamanile monotone si week-end-urile stropite cu alcool nu imi imbunatatesc calitatea vietii). De altfel, sirul asta al gandurilor ma face sa imi amintesc de "efectul sushi" = daca sushi este mancarea ta preferata (se extrapoleaza la orice iti face cu adevarat placere) si o mananci prea des, inceteaza sa-ti mai produca placere, isi pierde savoarea, intensitatea, simbolistica. E normal asadar sa nu mai simt nimic, cata vreme ma complac in activitati pur hedonistice. Cred ca am nevoie de ceva cu tenta sacrificiala pentru a imi regasi placerea fata de lucruri.
Am decis sa sacrific o seara de sambata (cu atat mai bine ca e Valentine's Day!) si sa ma gandesc la ce altceva as mai putea sa sacrific.
Contrar sentimentelor care ma dominau in liceu, de data asta ma simt neutra. Singurul lucru care ma pune pe ganduri e faptul ca sunt intr-adevar singura. In ciuda numeroaselor "liason-uri" si propuneri din ultimul timp (click aici, da niste informatii interesante, eu m-am regasit pe ici pe colo), imi e limpede ca lumina zilei ca nici macar nu am ce sa celebrez. Iubirea e elsewhere inca si cand o voi gasi o voi celebra in fiecare zi, inclusiv de Valentine's Day.
Paranteza: Ateistii si-au sustinut bine cauza si mai nou pe numeroase autobuze din Londra se poate citi "There is probably no God. So stop worrying and enjoy your life". Mesajul asta se vrea optimistic, dar pe mine ma cutremura. Sunt romanca si am crescut crezand in Dumnezeu si, sincer, mi se pare al naibii de tragic sa cred ca de fapt nu exista un plan universal, ca de fapt nu exista o logica in lucruri si ca de fapt nu e nimeni acolo sus care ne vegheaza si catre care sa ne putem indrepta cand totul pare pierdut. Mi-am spus ca e la fel si cu iubirea. Oamenii au devenit din ce in ce mai "ateisti" sentimental (in special in Londra, turnul Babel al unei lumi moderne) si totul in jurul nostru pare sa incerce sa ne convinga ca iubirea de fapt nu exista, "so stop worrying and enjoy sex". Nu concep sa imi traiesc viata crezand ca Dumnezeu nu exista si, oricat m-as indoi, nu concep sa imi traiesc viata necrezand in iubire.
Asadar, si noi, cei singuri sarbatorim iubirea: crezand in ea!
Thursday, 12 February 2009
Suntem incapabili sa ne vedem propria viata. Cel putin eu sunt sigur. Poate ca intr-un final chiar sunt o pesimista innascuta, intrucat vad numai lucrurile care-mi lipsesc, nu pe cele pe care le am...
Am primit doua mesaje frumoase care imi reaminteau ca viata mea e bogata. Unul imi spunea sa ma bucur de libertate si celalalt de experientele traite. E adevarat... Uitasem ca sunt libera sa fac ce vreau si ca am avut parte de experiente minunate, am cunoscut oameni, am vazut locuri. Si atunci de ce sunt atat de avida de mai mult si de ce nu pot sa vad propriile lucruri frumoase din viata mea.
Pentru ca le vad pe cele din viata altora si gresesc facand comparatii... Mi-e rusine, dar trebuie sa-mi recunosc propria micime.
Am primit doua mesaje frumoase care imi reaminteau ca viata mea e bogata. Unul imi spunea sa ma bucur de libertate si celalalt de experientele traite. E adevarat... Uitasem ca sunt libera sa fac ce vreau si ca am avut parte de experiente minunate, am cunoscut oameni, am vazut locuri. Si atunci de ce sunt atat de avida de mai mult si de ce nu pot sa vad propriile lucruri frumoase din viata mea.
Pentru ca le vad pe cele din viata altora si gresesc facand comparatii... Mi-e rusine, dar trebuie sa-mi recunosc propria micime.
Wednesday, 11 February 2009
Cand totul e parca degeaba...
Suna trist, dar e o simpla constatare. Nu e nimic trist in atitudinea mea, ci un soi de constiinta relaxata a faptului ca am nevoie de o mare schimbare. Am nevoie de o schimbare in viata mea de magniudinea unui cutremur.
Mi se intampla foarte rar in viata sa nu ma mai bucur de nimic. In general ma bucur de o cafea buna, de o felie de paine prajita cu unt dimineata, de o geanta noua, de perspectiva unei vacante, de perspectiva unei iubiri, de soare, de zapada, de nori, de copaci, de viata...
Mai nou, fara voia mea (cred ca de cand m-am intors din Thailanda), tot ce mi se intampla e ca un film mut. Zilele trec, lucrurile se petrec, oamenii vin si pleaca, iar eu stau ca o statuie intr-un parc si parca astept ceva care nu mai vine.
Sa fie o primavara? Nici nu mai stiu sentimentul de primavara. Imi amintesc cand eram copil ma extazia teribil ziua de 1 Martie si multimea de martisoare si ghiocei si mirosul de primavara. La Londra nu exista anotimpuri. Exista frig in jumatate din an si mai putin frig in cealalta jumatate. M-am obisnuit sa nu mai astept primavara, vara, toamna, iarna.
Imi doresc din suflet sa ma extaziez si eu de ceva!!! Refuz sa dau vina pe varsta, varsta e doar o chestiune relativa, in suflet toti suntem tineri. Nici nu stiu de fapt pe ce sa dau vina, caci daca as sti, poate as gasi o solutie.
Partea cu adevarat tragica e nu am de fapt nici o problema. Si cu toate astea ma simt complet imuna la ceea ce ma inconjoara si uneori mi-e si rusine sa recunosc, dar trebuie sa fiu onesta si sa recunosc. Imi doresc sa ma extazieze si pe mine ceva, sa mi se intample ceva atat de fabulos, incat sa simt, sa am emotii puternice!!! Imi amintesc de filmul "Hotul de orhidee" cu Meryl Streep si Nicolas Cage in care Meryl Streep se intreba la randul ei cum e sa simti ca iti doresti ceva cu disperare... Cum e sa simti...
Cand oare am incetat sa simt?
Mi se intampla foarte rar in viata sa nu ma mai bucur de nimic. In general ma bucur de o cafea buna, de o felie de paine prajita cu unt dimineata, de o geanta noua, de perspectiva unei vacante, de perspectiva unei iubiri, de soare, de zapada, de nori, de copaci, de viata...
Mai nou, fara voia mea (cred ca de cand m-am intors din Thailanda), tot ce mi se intampla e ca un film mut. Zilele trec, lucrurile se petrec, oamenii vin si pleaca, iar eu stau ca o statuie intr-un parc si parca astept ceva care nu mai vine.
Sa fie o primavara? Nici nu mai stiu sentimentul de primavara. Imi amintesc cand eram copil ma extazia teribil ziua de 1 Martie si multimea de martisoare si ghiocei si mirosul de primavara. La Londra nu exista anotimpuri. Exista frig in jumatate din an si mai putin frig in cealalta jumatate. M-am obisnuit sa nu mai astept primavara, vara, toamna, iarna.
Imi doresc din suflet sa ma extaziez si eu de ceva!!! Refuz sa dau vina pe varsta, varsta e doar o chestiune relativa, in suflet toti suntem tineri. Nici nu stiu de fapt pe ce sa dau vina, caci daca as sti, poate as gasi o solutie.
Partea cu adevarat tragica e nu am de fapt nici o problema. Si cu toate astea ma simt complet imuna la ceea ce ma inconjoara si uneori mi-e si rusine sa recunosc, dar trebuie sa fiu onesta si sa recunosc. Imi doresc sa ma extazieze si pe mine ceva, sa mi se intample ceva atat de fabulos, incat sa simt, sa am emotii puternice!!! Imi amintesc de filmul "Hotul de orhidee" cu Meryl Streep si Nicolas Cage in care Meryl Streep se intreba la randul ei cum e sa simti ca iti doresti ceva cu disperare... Cum e sa simti...
Cand oare am incetat sa simt?
Monday, 9 February 2009
Things to remember
The truth is that there are no answers. There is no secret ingredient (who's seen Kung Fu Panda, knows it :). The thruth in my life is that I desperately want to feel something. I was having a nice chat with my flatmate tonight over a glass of red wine and realized that all I want out of life is emotions. Pure, disturbing, even heart breaking emotions. Being miserable is memorable. I remember the times I was miserable, and sad and torn, but I do not remember the times when I was completely numb to things surrounding me... And I pretty much want to remember things about my life... I happen to wake up during the night and realize that one day I won't be around anymore. I want to remember...
I have had mixed emotions about many things, but one thing I know for sure: experiencing is a gift that fuels my creative motor and it is probably my duty as an aspiring writer to live as much as I can so I can finally make sense of the craziness surrounding me.
Playing it safe is not for me. I have many times reproached myself for not playing it safe, but sooner or later I end up letting myself go up to a certain point and that kind of attitude always brought some kind of result.
I remember a forbiden kiss, a dangerous liaison and a rejection. I am seriously wondering whether life is not in fact located in the memories...
I have asked myself many questions lately. And sadly enough didn't find an answer. The only remote answer I could give myself is to just trust my instincts...
I have had mixed emotions about many things, but one thing I know for sure: experiencing is a gift that fuels my creative motor and it is probably my duty as an aspiring writer to live as much as I can so I can finally make sense of the craziness surrounding me.
Playing it safe is not for me. I have many times reproached myself for not playing it safe, but sooner or later I end up letting myself go up to a certain point and that kind of attitude always brought some kind of result.
I remember a forbiden kiss, a dangerous liaison and a rejection. I am seriously wondering whether life is not in fact located in the memories...
I have asked myself many questions lately. And sadly enough didn't find an answer. The only remote answer I could give myself is to just trust my instincts...
Sunday, 8 February 2009
Where is the Love?
I wonder what happened to Love nowadays?... Where is it hiding?... What happened to that feeling of excitement at the sight of the loved one, what happened to looking forward to something, what happened to doing things together and taking a walk in the park and all those silly things that lovers do? What happened to us? Why are we such in a hurry for excitement and forget that love can be one of the most rewarding things in life and possibly the answer to all big human questions?...
I admit I am a hopeless fan of Jane Austen's love stories, I admire the games between lovers, and the teasing, and the witty remarks, and the long country side walks, and the soirees, and the big dresses and the blushing and the long awaited kisses and all that which today is being laughed at by modern age "lovers"! I am hopelessly in love with Mr. Darcy and probably in my subconscious I am expecting to find him and fall in love with him in real life as well.
What made me think about Love today? Well, many things...This week I received an offer to become someone's "sex buddy" (a difficult offer to reject as the man who proposed it is a charming, successful, well manered, well travelled, cultured one), a friend wants to spoil our friendship by introducing sex into the equasion and someone else has honorable intentions, but I don't find anything in common with and on top of everything I find my "special friend" quite unchallenging lately. I certainly can't complain that my social life is a boring one, however, I am wondering what is the point of all that? What is the point of sexual experiment when Love alone can bring far more excitement in someone's life than the most successful sexual experience can? Gazing at the stars together or holding hands can make me shiver more than a million lovers would.
I think I am going to say no to all that. I am afraid I am still looking for Love, wherever it is that it's hiding...
I admit I am a hopeless fan of Jane Austen's love stories, I admire the games between lovers, and the teasing, and the witty remarks, and the long country side walks, and the soirees, and the big dresses and the blushing and the long awaited kisses and all that which today is being laughed at by modern age "lovers"! I am hopelessly in love with Mr. Darcy and probably in my subconscious I am expecting to find him and fall in love with him in real life as well.
What made me think about Love today? Well, many things...This week I received an offer to become someone's "sex buddy" (a difficult offer to reject as the man who proposed it is a charming, successful, well manered, well travelled, cultured one), a friend wants to spoil our friendship by introducing sex into the equasion and someone else has honorable intentions, but I don't find anything in common with and on top of everything I find my "special friend" quite unchallenging lately. I certainly can't complain that my social life is a boring one, however, I am wondering what is the point of all that? What is the point of sexual experiment when Love alone can bring far more excitement in someone's life than the most successful sexual experience can? Gazing at the stars together or holding hands can make me shiver more than a million lovers would.
I think I am going to say no to all that. I am afraid I am still looking for Love, wherever it is that it's hiding...
Monday, 2 February 2009
"We can’t cope with the heat in the summer and we can’t cope with the cold in the winter; we’re just not used to having actual seasons,"
Azi a nins in Londra. Daca e sa crezi ce spun stirile, se pare ca e cea mai bogata zapada din ultimii 18 ani. Orasul a fost paralizat (mijoloacele de transport nu au functionat) si se pare ca aproape 4 milioane de oameni au iesit pe strazi sa se bucure de zapada. Zeci de oameni de zapada populau strazile si parca totul era invaluit intr-o atmosfera de vacanta, de parca nimic rau nu ti se poate intampla azi in Londra.
E adevarat ca de multe ori sufar de plictiseala si in ultima vreme mai mult ca niciodata parca, insa chestia asta cu zapada la Londra chiar nu mi se pare cool. Pur si simplu Londra nu e orasul zapezii. Mi se pare un soi de blasfemie sa te extaziezi de zapada la Londra. Da, m-as extazia daca as fi undeva in Alpi sau chiar si la Brasov sau macar daca ar fi fost Craciunul, dar, sincer, de-abia astept sa se ispraveasca toata flescaiala asta care ne-a dat tuturor programele peste cap. Vreau sa pot sa ies din casa maine si chiar sa ajung undeva... Deplorabil.
Sau poate ar trebui sa ma bucur ca traiesc un moment istoric: Londra acoperita de un strat alb asa cum nu am vazut-o niciodata. Problema e ca sunt foarte indiferenta la lucruri in ultima vreme. Tot stau si ma intreb de ce si ce sa fac sa alung starea asta de usturoi pus la uscat. Prietenii mei s-au adunat sa se bata cu zapada in seara asta si am refuzat sa-i insotesc. As numi starea asta a mea "Litost" (cei care l-au citit pe Kundera stiu ce inseamna - cand faci lucrurile inadins impotriva ta manat de ciuda adresata propriei persoane, nascuta dintr-un soi de frustrare, daca l-am inteles eu bine pe Kundera) si de obicei cu cat te afunzi mai mult in litost, cu atat ai mai putin sanse sa scapi de influenta sa. In fine, zapada asta contribuie la litostul meu. Ma intreb foarte mult in ultima vreme ce imi lipseste spre a ma bucura din nou de viata... Din doua una: ori sunt o persoana cu totul speciala, cu asteptari extraordinare de la o propria fiinta limitata si traiesc drama sarmanului Dionis in fiecare zi, ori sunt pur si simplu stupida si daca mi-as lua putin viata in maini as dobandi foarte multe lucruri intr-un destul de scurt timp. O dilema inca neelucidata.
Mai multe despre haosul generat de ninsoare azi in Londra, click aici.
E adevarat ca de multe ori sufar de plictiseala si in ultima vreme mai mult ca niciodata parca, insa chestia asta cu zapada la Londra chiar nu mi se pare cool. Pur si simplu Londra nu e orasul zapezii. Mi se pare un soi de blasfemie sa te extaziezi de zapada la Londra. Da, m-as extazia daca as fi undeva in Alpi sau chiar si la Brasov sau macar daca ar fi fost Craciunul, dar, sincer, de-abia astept sa se ispraveasca toata flescaiala asta care ne-a dat tuturor programele peste cap. Vreau sa pot sa ies din casa maine si chiar sa ajung undeva... Deplorabil.
Sau poate ar trebui sa ma bucur ca traiesc un moment istoric: Londra acoperita de un strat alb asa cum nu am vazut-o niciodata. Problema e ca sunt foarte indiferenta la lucruri in ultima vreme. Tot stau si ma intreb de ce si ce sa fac sa alung starea asta de usturoi pus la uscat. Prietenii mei s-au adunat sa se bata cu zapada in seara asta si am refuzat sa-i insotesc. As numi starea asta a mea "Litost" (cei care l-au citit pe Kundera stiu ce inseamna - cand faci lucrurile inadins impotriva ta manat de ciuda adresata propriei persoane, nascuta dintr-un soi de frustrare, daca l-am inteles eu bine pe Kundera) si de obicei cu cat te afunzi mai mult in litost, cu atat ai mai putin sanse sa scapi de influenta sa. In fine, zapada asta contribuie la litostul meu. Ma intreb foarte mult in ultima vreme ce imi lipseste spre a ma bucura din nou de viata... Din doua una: ori sunt o persoana cu totul speciala, cu asteptari extraordinare de la o propria fiinta limitata si traiesc drama sarmanului Dionis in fiecare zi, ori sunt pur si simplu stupida si daca mi-as lua putin viata in maini as dobandi foarte multe lucruri intr-un destul de scurt timp. O dilema inca neelucidata.
Mai multe despre haosul generat de ninsoare azi in Londra, click aici.
Sunday, 1 February 2009
Puerto Rico
Mahmureala. Mahmureala m-a facut intotdeauna sa ma simt altfel, parca in contratimp cu lumea. Mahmureala te cufunda intr-o lentoare interioara vecina cu stadiul vegetativ. Miscarile sunt limitate la strictul necesar. Am simtit ca e strict necesar sa fac o baie cu spuma. Cred ca ultima oara cand am facut asa ceva a fost in anul 2005. Si nu era cu spuma, ci cu saruri de baie. In restul timpului ma grabesc intotdeauana catre ceva, fac numai dusuri rapide si ma gandesc intruna la lucruri si situatii care ma inconjoara, astept tot timpul sa se intample ceva.
Mi-am luat ipodul cu mine si m-am scufundat intr-un univers acvatic desemnat sa existe in afara sferei timpului, a spatiului si a gandurilor cotidiene. Cand corpul a inceput sa se simta ca in placenta natala, adica in exact acea stare de perfecta fericire, am realizat ca lipsa gandurilor nesemnificative fac timpul sa stea in loc. Mi-am imaginat ca sunt in Puerto Rico, port o rochie alba, am parul negru si fruntea transpirata, aerul miroase a excitare. Sunt la o terasa, e noapte si dansez in lumea mea fara sa am nevoie de nimeni si nimic. Mi-am lasat gandurile sa alerge unde vor cu promisiunea facuta mie ca voi nota pe ceva de acum inainte ceea ce gandesc, intr-o forma aleatorie. Uneori lucurile dezlanate puse la un loc fac sens.
Am decis ca viata e continuta in momentul prezent si ca nu conteaza cati ani ai. Mi-am zis ca sunt perfect impacata cu corpul si cu chipul meu. Raspunsul la toate intrebarile se afla de fapt in creier. Si intr-o baie cu spuma.
Mi-am luat ipodul cu mine si m-am scufundat intr-un univers acvatic desemnat sa existe in afara sferei timpului, a spatiului si a gandurilor cotidiene. Cand corpul a inceput sa se simta ca in placenta natala, adica in exact acea stare de perfecta fericire, am realizat ca lipsa gandurilor nesemnificative fac timpul sa stea in loc. Mi-am imaginat ca sunt in Puerto Rico, port o rochie alba, am parul negru si fruntea transpirata, aerul miroase a excitare. Sunt la o terasa, e noapte si dansez in lumea mea fara sa am nevoie de nimeni si nimic. Mi-am lasat gandurile sa alerge unde vor cu promisiunea facuta mie ca voi nota pe ceva de acum inainte ceea ce gandesc, intr-o forma aleatorie. Uneori lucurile dezlanate puse la un loc fac sens.
Am decis ca viata e continuta in momentul prezent si ca nu conteaza cati ani ai. Mi-am zis ca sunt perfect impacata cu corpul si cu chipul meu. Raspunsul la toate intrebarile se afla de fapt in creier. Si intr-o baie cu spuma.
Subscribe to:
Posts (Atom)