Extrasenzorial

Sunt zile in care simti ca nimic bun nu se leaga emotional. Sunt zile in care privesti in trecut, la seria lunga de relatii nereusite, unele de-a dreptul neefectuate, moarte inainte de a se naste, si ai constiinta ca de fapt, nu ai avut parte niciodata de o relatie completa, care sa te satisfaca sufleteste si sa faca parte si din categoria celor care iti confera un anumit statut in social. Te intrebi asadar nu fara motiv daca nu cumva e prea tarziu ca soarta sa-ti mai surada si zambesti amar rememorand ultimele esecuri atat de recente incat inca dor. Te miri daca nu cumva dintr-un motiv necunoscut nu te-ai nascut cu calitatile potrivite pentru asa ceva.

Sunt sambete in care te trezesti iarasi cu un gol imens langa tine si ca sa te faci ca-l ignori te apuci de curatenie prin casa cu un exces de zel de parca nimic nu e mai important pe lume. Si totusi deodata, in timp ce freci temeinic, ai constiinta ca te afli in cea mai fericita ipostaza posibila, ca esti mai norocoasa decat poate mai mult de jumatate din populatia globului si ca probabil cea mai mare fericire care trebuie savurata e ca familia ti-e sanatoasa si ca cei dragi te asteapta oricand cu drag acasa. Lacrimile iti curg pe obraji odata cu clabucul de pe vasele pe care le speli cu ardoare de parca viata ti-ar depinde de ele.

Sunt seri cand observi cerul Londrei de parca ar fi pentru prima oara. Esti pe malul Tamisei si pentru prima oara te bucuri de ceea ce te inconjoara. Cerul spre inserat a capatat o culoare de un albastru violaceu, ingalbenindu-se pe margini acolo unde imbratiseaza cupola Catedralei Saint Paul, unde se infiltreaza prin roata uriasa si acolo unde contureaza Big Benul ca o imensa mantie protectoare. Nu te poti satura de aerul de vara tarzie, de linistea pe care o porti in suflet de cand ti-a fost revelata, de cerul incredibil si de aerul ce-ti intra si-ti iese din plamani cu o candoare care te sperie. Te uti la cladirile din jur si parca le vezi pentru prima oara, privirea iti cuprinde universul inconjurator cu o acceptare care nu necesita explicatii si atunci iti devine clar precum lumina zilei ca meriti mai mult si ca golul de langa tine nu trebuie sa fie gol, poate fi plin, daca doresti...

Cleaning up my act

I've said it before and will keep repeating it until it gets stuck to my brain for good: approaching 30 is a joy and not a tragedy.

The truth is I am observing changes within myself and this is a great thing. Firstly, I am quitting smoking (well not completely, I am still a social smoker but managed a few good whole days without smoking at all), reducing the amounts of alcohol I bring into my body (perhaps not the daily recommended dose, but at least reducing when I can help it and drinking strictly when I go out), getting myself involved in all sorts of fun activities (tomorrow I go disco roller blading and sunday indoor climbing) and not getting impressed by someone being a gentleman because this is how they should be!!

Honestly, I had to find that out because of my age and even if I will have to spend my whole life looking for the perfect gentleman Spanish Speaking Irishman (lol!) I am not going to tolerate anymore the lack of manners and also not be so impressed by a man just doing his job.

The only thing that confuses me is how come I haven't seen this before? All this was in front of my eyes, at my reach and I wasn't able to see. I wasn't able to see that I can go on living without smoking, heavily drinking and tolerating men with no manners. I have finally cleaned up my act and I congratulate myself for it.

We're not getting older, everyone else is getting younger...

It's becoming obvious: I am developing phobias towards "shoreditch teenage groupies", rude people and show offs.

I have been thinking about this for a while: it seems to me that people my age (let's call them middle-aged) are dissapappearing from the scene. Slowly slowly London nightlife is being taken over by teenagers. Not only this disturbs me, it really depresses me.

I had a completely awful Friday night when after attending and eagerly awaited Underground Bingo event which turned out to be a massive dissapointment I ended up in an even more disapointing gay club where ladyboys patronisingly ruled the place.

Not only that all the attendees of the much awaited Bingo night (except for our group) were part of the Society of Scary Shoreditch Teenagers, the queues to the toilet were an absolute torture and getting a drink from the bar a serious adventure who could have possibly left injuries and scars. I was wearing heels thinking that playing bingo meant also sitting down while playing, but it turned out that there were no seats and by the time my bladder was nearly exploding, so were my feet. I suggested to the others that we either went somewhere else or I was happy to have gone home as I couldn't have taken it anymore. We agreed on leaving and after painfully walking for about 20 minutes I felt the need of sweetening the night up with a double cheeseburger at MacDonalds (it was an emergency, ok?!). We then headed for the Bathroom Club where we had to pay entrance fee to a heavily maked-up ladyboy wearing a huge and ridiculos bow on his head. I always like to try out new places, but ending up in a gay club wasn't really going to make me feel better. I am sorry but when exactly being a normal middle-aged person trying to have fun on a Friday night out has become out of fashion?

Pretty much depressed I headed home wondering where have all the normal people gone...

I hoped to erase the memory of a depressing Friday night by trying to compensate with a better Saturday night out. It seemed to me more than reasonable to try and find new areas hoping that normal people were still around somewhere. We went to Camden Town (I really had better memories about that place) as friends planned on going to a cheesy disco club (which sounded pretty safe and fun to me) in the area. After waiting in the line and nearly getting in, my friend and I, decided to make a run for our lives after noticing that all the people in the line were the kind of people that were asked to show an ID to get in. I couldn't handle anymore teenagers. That moment I realized that I had developed a phobia.

Sadly, I realized that I cannot handle the situation anymore. The secret to a successful living it is not Diesel brand, but the group of people that you associate/socialize with. I am seriosuly wondering where are the normal people and all the normal places to go out and still enjoy life when you are in your 30s. Better yet, how will people enjoy themselves later on, what happens with the ageing people? Where do they go when teenage invasion will become truly unstoppable?... I wonder...

On a different page

Just read Douglas Coupland's "All Families Are Psychotic" and it's a great read. It's like a Tarantino film on paper. So American and dynamic. Kept me reading and going, full of advetures and twists, funny and reliably crazy. However, I wouldn't really call it mindblowing literature. I suppose it would be a good movie if Tarantino directed it.

What truly shocks me though is the below:

"On Thursday afternoon, Katie (Price aka Jordan) was launching her novel Sapphire at London store Selfridges.

She said: "It's my 32nd book I've got out, so I'm really proud. It's a good read, a good summer read like all my others."... "I've got a style book coming out in October and even if you can't read it's a good book, it's got lots of pictures."

Her 32nd book??? When the hell did this happen?... And I can't bring myself around to write a stupid short story thinking it wouldn't be good enough. What the hell! There must be enough "idiots" out there to read my stuff if Jordan's books are good summer reads!

Coming of age

I guess it's happening. I have been thinking about it for a long time and couldn't really grasp what the problem was... Now I know. I am joining a whole new age group.

What are the changes?... Well, I started jogging again, I almost quit smoking (I only smoke when going out), I am not going out as much anymore, I don't drink that much or that often anymore, I am becoming simply more conscious. I realized that I must look good and feel good about myself. It is all I got left as I am no longer irresponsibly young. My fantasies about decadence are slowly fading away. I suppose the only way to live the life you never could have had is by writing about it.

Joining a new age group and getting admitted into a whole new category is pretty scary at first. I suffered a lot when I realized I was no longer a child and it took me quite a while to embrace the teenage years. When in my early 20s I realized that I was becoming a mature person, it scared me and pleased me in the same time. I was still young enough to be irresponsible and yet mature enough to do things without asking for parental permission.

Until recently, at the dawn of my third decade on this planet, I felt I was running out of time, I felt I haven't achieved things I was supposed to, I felt I ought to have found my soul mate etc. as if I was given a deadline in order to reach certain things. Now I feel relieved. The closer I get to 30, the more I realize that it really doesn't matter. What matters is that I have grown and transformed into the new age group I am ready to enter. I am calmer, wiser, more spiritual, I have more patience and now I know what I want to achieve. My 20s were such a complicated quest for what I really wanted. Now all is left is doing what I want, after finally deciding on it.

It is a time for change and I am embracing it.

Totul este iluminat

Raluca, iti multumesc ca mi-ai recomandat aceasta carte. Mi-a placut din multe puncte de vedere. Mi-a placut stilistic enorm, mi-a placut tehnic si mi-au placut anumite problematici dezbatute, cum ar fi cele 613 tristeti ale lui Brod, dintre care amintesc cateva care mi-au atras atentia in mod deosebit:

"... tristetea de a termina o carte (asta am simtit-o si eu de cateva ori recent), tristetea de a avea optiuni, tristetea nelamuririi, tristetea de a-ti aminti, tristetea de a fi trist in fata parintelui tau, tristetea unei conversatii proaste, tristetea lui ar-fi-putut-fi, tristetea de a simti nevoia sa creezi lucruri frumoase, tristetea umorului, tristetea iubirii fara scapare..."

Lumea cvasi-ireala din Trachimbrod, portretizarea locuitorilor de-a lungul generatiilor si atmosfera de basm, imi amintesc de "Veacul de singuratate" al lui Garcia Marques. Nu e neaparat genul meu de poveste, genul care mi se lipeste de suflet a o pleura, ci genul care mi-a stors lacrimi pe alocuri (subiectul atinge un crescendo greu de prevazut la inceputul lecturii) si a nascut admiratie pentru un autor inzestrat scriitoriceste.

Onomastica e grozava, simbolistica, dialogul dintre sacru si profan, atentia pentru detaliu, universalitatea tragediei umane...

Ma tem ca lista de tristeti este mai degraba infinita si daca imi dati voie am sa adaug si eu cateva: tristetea de te recunoaste inferior, tristetea vinovatiei, tristetea prieteniei, tristetea dorintei de a fi in alta parte, tristetea sfarsitului...

De unde sunt acum

Din punctul in care ma aflu acum in viata vad lucrurile cu totul altfel decat le vedeam in urma cu 5-6 ani. Constat ca viata e din ce in ce mai rutinizata, mai previzibila. In urma experientei acumulate, sunt mai capabila acum sa preconizez, sa reactionez la situatii, m-am educat conditionat in multe aspecte, am invatat sa supravietuiesc mai usor.

Ma gandesc insa, unde s-a topit farmecul, surpriza?... Realizez ca daca vreau ceva nou in viata va trebui sa iau niste hotarari extreme: sa plec din nou, sa caut alte locuri, alte lumi, alte provocari.

Simt o greata in stomac cand ma gandesc ca viata mea ar putea sa fie inca si mai monotona si mai previzbilia decat este... As putea bunaoara sa fiu casatorita, sa am un copil sau doi, sa platesc luna de luna rate la o casa, sa merg la serviciu in fiecare zi si sa astept tot anul un concediu intr-o destinatie exotica doar pentru a o lua apoi de la capat. Imi dau seama ca din cauza naturii mele nomade si oarecum extravagante (boeme) nu m-am stabilizat pana acum undeva, nu am pus bazele unei familii si nu m-am implicat intr-atat la locul de munca incat sa imi pierd flexibilitatea de care ma bucur cu voluptate. Imi dau seama ca lucrurile sunt exact asa cum trebuie sa fie...

Daca uneori imi pun intrebari legate de neimplinirea in cuplu, ar trebui sa incetez sa fiu ipocrita si sa accept ca asta nu ar insemna decat o piedica in calea implinirii mele, a drumului meu serpuitor in viata. Imi este limpede ca lumina zilei ca intr-adevar, ni se intampla lucrurile care sunt conforme cu disponibilitatea noastra mentala si ca, atata vreme cat nu suntem in stare sa cream o imagine clara, scrisa, desenata, rostita sau macar proiectata in imaginatie, nu ni se ofera decat nebuloase care nu duc nicaieri in mod special...

Suna fantezist, idealist, new-age-ist?...Probabil ca da, insa mai devreme sau mai tarziu niste adevaruri devin clare si de netagaduit.

Mi-am pus adeseam problema mortii in ultima vreme. Ce ciudat cum traim noi cu moartea mereu langa noi... Nenumarate exemple de oameni care si-au pierdut viata in mod stupid mi-au ajuns la urechi. Pe unii i-am cunoscut, pe altii e ca si cum i-as fi cunoscut, niste tiplogii umane, niste oameni care pot fi oricine, tu sau eu, sau el sau ea. Ce bizar e cum, desi am crescut cu notiunea mortii, de-abia la un moment dat incepem sa devenim constienti de ea, de ce inseamna de fapt moartea si ce valoare adauga ea de fapt vietii...

Cu fiecare zi ce trece devin mai sensibila si mai atenta la toate, cu privirea mai ascutita, cu urechile mai ciulite. E moarte in jur, dar si viata...

Orasul-casa

Ma uit nostalgica pe pozele de la Roma. Nu-mi vine sa cred ca in urma cu trei saptamani eram acolo. Ma uit la cladirile care mi-au scapat privirii, la ferestrele indaratul carora imi imaginez ca as putea trai. Regret ca n-am adunat secundele din cele trei zile sa le pastrez intr-o sticla magica cu fericire si sa o deschid in zilele in care viata mi se pare searbada si aiurea. Ca ziua de azi bunaoara...

Azi m-am trezit cu o durere de spate, dupa o noapte cvasi-nedormita in care m-am trezit de nenumarate ori cu gandul la Benjamin Button (film pe care tocmai il vazusem) si la neputinta umana in fata trecerii implacabile si irecuperabile a timpului, o durere de burta si o stare de somnolenta provocata de vremea ridicola de cateva zile. Un vant care suna mai puternic pe langa fereastra mea decat e in realitate m-a convins sa nu ies din casa nici macar pana la cumparaturile de care aveam mare nevoie.

As fi vrut sa patrez energia si exuberanta de dupa Roma timp mai indelungat, dar Londra are abilitatea diavoleasca de a ma seca de energie si speranta in cel mai scurt timp posibil. Din fericire de data asta numai pe termen scurt, deoarece pe termen lung am decis sa lupt pentru a-mi cauta fericirea, sau cel putin lucrurile in care cred ca o voi gasi.

De cate ori vizitez un oras, imi place sa ma imaginez cum m-as simti locuind acolo si daca, avand ocazia, m-as muta acolo. Sunt cateva orase care mi s-au lipit de suflet. N-am crezut ca va fi asa, dar Berlinul mi-a insuflat liniste si o familiaritate. De vina sa fie oare blocurile colorate sau dupa-amiaza petrecuta intr-un parc de cartier observand niste familii cu copii? Pacat ca nu vorbesc Germana.

Barcelona si Roma sunt insa orasele care se bat pentru suprematie in sufletul meu si sunt convinsa ca n-as ezita nici o secunda sa ma mut intr-unul dintre ele daca mi s-ar oferi sansa. Parisul mi s-a parut usor strain, arogant si supraestimat. Frumos ce-i drept, dar nu mi-a dat sentimentul ca l-as putea numi vreodata acasa... Chiar si in Bucuresti obisnuiam sa trec pe langa case interbelice si sa-mi inchipui ca locuiesc acolo... Intr-un fel sau altul, ajung sa cred ca de fapt toata viata am alergat dupa o casa unde sa ma simt acasa... Sa fie asta himera dupa care alerg?... Foarte posibil... Alerg dupa o casa si dupa un tata...

La Londra nu am gasit nici una nici alta. De fapt imi amintesc foarte clar ca in Londra n-am facut exercitiul de a-mi inchipui cum ar fi sa locuiesc aici. Aici am venit pur si simplu sa locuiesc fara sa-mi fi dorit sa vin dintru inceput. Ma intreb cum ar fi fost viata mea daca ajungeam in alta parte... Poate Londra inseamna ucenicia mea (o foarte lunga ucenicie ce-i drept) care (SPER) imi va da sansa sa-mi aleg intr-o zi eu singura orasul unde mi-ar placea sa locuiesc. Sunt convina ca trebuie sa existe un loc pe lumea asta unde sa ma simt completa, si adunata, si iubita, si fermecata, si indragostita, si impacata.

M-a parasit printr-un Post-It...

Cand cineva a luat decizia de a parasi pe cineva isi doreste s-o faca discret, fara scene si lacrimi, fara sa isi faca remuscari ca poate greseste, fara sa vrea sa fie convins de celalalt ca poate e mai bine sa stea impreuna... Cel parasit vrea explicatii, vrea sa stie unde a gresit, cauta argumente sa-l faca pe cel care paraseste sa se razgandeasca samd. Un scenariu clasic, la care nu m-am gandit insa pana relativ recent.

De-a lungul vietii am trecut prin diverse situatii tipice si am reusit sa trag niste concluzii care acum ma ajuta sa privesc lucrurile mai detasat, sa nu mai iau totul personal si sa-mi vad de treburile mele netulburata, amintindu-mi cat de mult sufeream in trecut pentru fiecare "ofensa" primita de la viata si/sau de la ceilalti.

Parasirea e una dintre ipostazele din care am avut de invatat. Dintotdeauna mi-am dorit sa stiu de ce m-a parasit cineva. Poate dintr-un soi de masochism sau pur si simplu fiindca vroiam sa dau un sens situatiei, am cautat sa primesc un raspuns care sa nu fie scris pe un Post-It (in zilele noastre se poarta si prin mesaje pe Facebook, prin mesaje text, sau e-mailuri trimise in graba de pe Blackberry etc).

Cata naivitate. Ce cautam de fapt sa mi se spuna? Mi-am dat seama de ridicolul situatiei cand am fost pusa in situatia de a mi se cere genul asta de explicatii.

Ma intalnisem cu cineva in urma cu cateva saptamani. Eram intr-o faza in care nu ma cauta nimeni, nu aveam nici un fel de admiratori in asteptare si eram si oarecum frustrata de multe alte aspecte din viata mea. Era un blind date. Prima privire a fost suficienta sa-mi dau seama ca nu sunt atrasa de el. Mult prea scund, complet diferit de genul meu de barbat, usor geeky, cu ticul de a vorbi cu o mana la ureche ca si cum asculta in casca indicatii din regie si, dupa cum mi-am dat seama in urma conversatiei avute, nevrotic, in stilul usor de recunoscut la o anumita categorie de femei disperate. Uitandu-ma in urma, am reusit sa imi raspund intrebarii de ce nu i-am spus din prima ca nu-l plac. Fiindca vorbisem aproape o ora la telefon cu o zi inainte si mi s-a parut stupid sa-i tai craca de sub picioare cuiva cu care stabilisem deja un soi de introducere si pentru ca, dupa ce mi-a relatat cateva dintre esecurile lui in dating din pricina unor femei neserioase, nesuferite samd, am vrut cu tot dinadinsul din orgoliu prostesc sa ii demonstrez ca eu sunt exact contrariul acelor femei. Ba mai mult l-am si sarutat la plecare cand el curajos m-a intrebat daca poate s-o faca.

A doua zi am regretat si i-am trimis un mail in care ii spuneam ca imi pare rau daca l-am indus in eroare, si ca "I was not that into him", dar ca as fi dispusa sa ne mai intalnim, ca sa o indulcesc un pic pe final. El mi-a raspuns ca ar fi indicat sa ne mai vedem, ca nu l-am cunoscut bine si ca as putea fi surprinsa. Mda, m-am gandit apoi la niste situatii in care au fost niste prietene, de a iesi cu cineva de care nu erau foarte atrase, ca apoi sa se indragosteasca dupa cateva intalniri.

Trei saptamani mai tarziu si cu tolba de motive de nu ne intalni ajunsa si ea pe final, am decis sa ii trimit un al mail in care sa-i spun ca regret, dar ca am cunoscut pe altcineva intre timp si ca daca totusi am ramane prieteni, as fi tare fericita. M-am gandit ca daca tot caut motive sa nu ma vad cu cineva la o a doua intalnire, inseamna ca scenariul ala cu indragostitul dupa cateva date-uri nu prea avea sanse sa se concretizeze in cazul de fata. Ce credeti ca a urmat? Exact reactia pe care as fi avut-o eu bunaoara daca cineva mi-ar fi dat papucii dupa ce mi-a dat de inteles ca ar vrea sa ne mai vedem. O rafala de acuze si de remarci sarcastice prin care mi se dadea de inteles ca sunt o persoana josnica si ca nici prietenie nu merit. Convinsa in adancul sufletului meu (convingere nascuta din logica "Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face") ca nu ar fi fost frumos sa il ignor pur si simplu pana uita ca exist, am si raspuns zicand ca regret ca este negativ vizavi de situatie si ca ii doresc oricum numai bine. Si am presupus ca, barbat in toata firea fiind, o va lasa cum a picat. Mi-a raspuns din nou cu o replica cruda, moment in care am decis sa imi bag picioarele. Nu e de mirare ca uneori o notificare succinta pe un Post-It insotita de luarea talpasitei e uneori o strategie mult mai sanatoasa, desi din alte considerente mai rusinoasa, de dat papucii.

Sunt recunoscatoare in sinea mea pentru asemenea situatii care ma fac infinit mai inteleapta cand vine vorba de primit papucii. Nu ajuta cu absolut nimic sa reactionezi in alt mod decat cu demnitate si politete la primirea vestii ca vei fi parasit. Decizia e luata si nu e ca si cum in materie de inima poti sa aduci argumente rationale pentru a impiedica ruptura si apoi nu faci decat sa-ti faci sange rau. Mai bine ia-o ca atare, arunca Post-It-ul la reziduuri emotionale (chiar daca pare ca e plin acolo, sectiunea aia din inima are capacitatea de a se dilata la infinit pentru a cuprinde toate Post-It-urile si reziduurile emotionale pe care cu siguranta le vei acumula de-a lungul unei vieti) si mergi mai departe. Cineva e cu siguranta acolo gata sa te placa asa cum esti, fara explicatii.


*Nota: Nici un Post-It de despartire nu a fost folosit in povestirea de fata. Mentionarea sa de cateva ori este cu scopul referintei culturale la un episod celebru din cunoscutul si indragitul serial "Sex & the City", dupa cum majoritatea dintre voi stiti :)

In ultima perioada am inceput sa experiementez interviurile pentru job.

Nu pot sa spun ca am o experienta prea vasta sau prea fericita inainte. Cele cateva interviuri cu care ma pot lauda in Romania m-au lasat usor traumatizata din cauza stilului intervievatorilor de a pune bete in roate bietului candidat, si-asa transpirat complet de emotie si de sentimentul celui care joaca totul pe o carte.

Nici un UK nu am avut o istorie prea glorioasa. Pe vremea cand participam la interviuri pentru job nu aveam nici permis de munca complet, nici experienta relevanta in UK in domeniile pe care le vizam si nici cel mai mic dram de incredere in propria persoana.

De data asta, am avut surpriza sa constat ca putina autosugestie si o atitudine care emana un aplomb imposibil de neglijat, dublate de o experienta relevanta in domeniul marketingului, fac din mine un candidat redutabil.

Nu m-am putut stapani sa nu ma intreb daca nu cumva aceleasi reguli se aplica si in relatii. De vreme ce poti tinti un job care se muleaza pe experienta si abilitatile tale personale si convingi angajatorul ca nu ai nici un pic de indoiala referitor la profesionalismul tau, de ce nu poti proceda la fel si atunci cand cauti persoana care sa te completeze. Stabilesti interviuri, treci repede prin experienta, pui accent pe calitati (dar si pe defecte) si, conform unui inalt nivel de profesionalism, aranjezi un al doilea interviu. Candidatul trebuie la randul lui sa dovedeasca ca isi doreste jobul si ca se muleaza pe cultura organizationala, inainte de a i se acorda privilegiul de a fi pe short-list. Urmeaza evident si proba practica (esentiala in nenumarate cazuri) si daca trece si peste aceasta, se poate schita un contract ai carui termeni se vor agrea de comun acord...

Blah, blah, blah. Cum se face ca e atat de usor sa urmezi strategii cand aplici pentru un job, marketezi un produs sau comunici un mesaj, insa e atat de al naibii de complicat sa gasesti un partener?...

O, Roma mia!

Toate drumurile duc la Roma. Mai devreme sau mai tarziu.

Al meu a dus mai tarziu. In mod neasteptat.

M-am temut ca pasaportul meu romanesc va produce grimase pe fetele italienilor de la serviciul pasapoarte. M-am temut ca Roma e insalubra si plina de pungasi romani. M-am temut ca e banala si ca nu are cum sa fie mai frumoasa ca Barcelona. M-am temut ca e supraestimata.

Realitatea m-a contrazis. Am descoperit o Roma curata si primitoare, insorita si vesela, surpinzatoare la fiecare pas si plina de incarcatura emotionala si simbolica. M-am indragostit de Trastrevere, m-am indragostit de prietenii nostri italieni care au intrecut in ospitalitate si cele mai indraznete asteptari si m-am indragostit de mancarea delicioasa (in ciuda tuturor parerilor de pana acum ca mancarea italiana e mai buna in alte parti decat in Italia, am savurat cu nesimtire fiecare dumicat mestecat in italiana).

E greu sa egalezi cu o intoarcere o asemenea prima experienta cu Roma, dar, asa cum mi-am propus in timp ce aruncam monezi in Fontana di Trevi, imi doresc din suflet sa revin. Iar si iar...

Cat am stat acolo ma gandeam mereu la unul din filmele mele preferate: "Primvara romana a doamnei Stone" cu Vivien Leigh si Warren Beatty. Poate voi fi si eu intr-o zi doamna Stone. Macar pret de-o primavara...

Exista momente in care totul e mai clar. Totul e posibil. Asemenea momente strapung tristetea existentiala asemenea razelor soarelui dupa furtuna.

Eu am un citat favorit din Coelho de care ma agat de fiecare data cand imi e mai greu: "cea mai intunecata ora din noapte e cea de dinaintea rasaritului". Se pare ca rasaritul a sosit in sfarsit dupa o noapte foarte lunga si lipsita de stele.

M-am trezit pur si simplu intr-o zi ca am devenit altcineva, cineva mai puternic, mai sigur pe sine, mai atragator asemenea unui soare autosuficient. Ma gandesc de asemenea ca momentele de declin emotional, de ratacire prin mlastinile propriilor reziduuri sufletesti, de lupta acerba cu propriii demoni si temeri, sunt intotdeauna un semn bun, un semn ca rasaritul e aproape. Si asemenea unui sarpe ce isi schimba pielea, am lepadat pojghita bolnava cu care traiam de prea multa vreme si am devenit altcineva. Schimbarea s-a produs in sfarsit.

As vrea sa sarbatoresc iluminarea asta cu restul lumii si sa imi strig in cele patru zari victoria asupra propriei persoane.

As vrea sa fac din timp un prieten si sa il stapanesc pentru a transforma viata intr-o sarbatoare, asa cum ea merita traita. Nu e niciodata prea tarziu sa speri cu adevarat!

Delicata relatie a Londrei cu soarele

Mi-a luat cativa ani ce-i drept sa inteleg inefabila relatie a londonezilor cu vremea.

Dupa o saptamana trecuta extrem de calda si aproape varateca, saptamana asta a debutat cu o ploaie incapatanata si vant suierator. Ieri m-am prajit intreaga zi in parcul London Fields, nobila activitate ce mi-a infuzat sufletul de speranta, optimism si voie buna inexplicabila, iar azi m-am trezit cu un inceput de raceala, o usoara febra si o ploaie neprietenoasa prelingandu-se pe fereastra camerei mele si lingand obscen toate cladirile din oras.

Abia acum am realizat ca frustrarea mea vizavi de vremea londoneza venea din neseriozitatea sezoanelor de aici. Cultura romaneasca a vremii se bazeaza pe un soi de constanta sezoniera care, mai mult sau mai putin, garanteaza o anumita temperatura pe parcursul fiecarei luni din calendar. In Romania nu se renunta la cizme decat in luna mai si la sandale undeva pe la mijlocul lui septembrie.

La Londra, garderoba se alege in functie de fiecare zi. O zi insorita oarecare va cere cetatenilor Londrei sa se uite atent in fundul garderobei si sa scoata de la pastrare cele mai colorate, inflorate haine posibile si cele mai decoltate sandale, intrucat e posibil ca cetateanul cu pricina sa nu mai prinda o zi insorita pana la sfarsitul anului. E adevarat ca vremea rea are mai multe sanse sa se produca decat vremea buna, insa in general fiecare zi are statut de anotimp de sine statator. Londonezii sunt asadar versatili si profita de soare atata vreme cat se poate si se incotosmaneaza pe cat posibil in zilele friguroase (cu exceptia celor care deja nu mai simt absolut nici o variatie in temeperatura).

Normalitatea pentru cei ca mine e ca zilele sa aiba cat de cat o continuitate in temepratura si de aici vesnica mea frustrare legata de succesiunea anotimpurilor fara mari variatii, cu exceptiile de rigoare. Se pare ca la Londra trebuie sa fii pregatit pentru orice. Nu prea e in conformitate cu caracterul meu capricornesc, insa dupa cum se stie ca singura constanta in viata e schimbarea, se pare ca am reusit in sfarsit sa inteleg delicata relatie a londonezilor cu soarele.

Can we go back to nature?

"Hillary Smith gave back her life as an investment banker last month to save turtles [in Costa Rica]" says an article in today's London Paper. It seems that a new breed of "career-gappers" is emerging: bankers giving up banking to save the whales, rain forests and polar bears. And why would that surprise anyone. To be an investment banker nowadays is so far away from the glamour it used to project just a few months back. To be an investemnt banker nowadays means working until ridiculos hours and fearing that you might be the next one to clear the desk. So why the hell not go to Costa Rica and save the turtles?
But what makes me show a sour smile is this: why do we need a serious kick in the arse/bank account to realize that there's life outside concrete and steel, night clubs and black cabs? That we can actually go back to nature, enjoy it and do something good for somethinn/someone other than ourselves for a change...
To do a good deed... is a marketing strategy nowadays. So if you're not a retired investment banker saving turtles somewhere in a tropical paradise, Absolut Vodka brand is encouraging you to cheat the credit crunch by performing a good deed and receiving a bag of groceries at Berwick St. market tomorrow. As much as this promotes kindness and helps building a strong reputation for it (let's face it, when was the last time we saw an advertising campaign on pure kindness, not the charity related type?), I cannot help but grinning again: even kindness pays these days. Suppose I want to be associated with kindness, what should I do? I know: drink Absolut Vodka!!!
And in case you're wondering what's my point, I ask again: can we go back to nature then? Can we go back to saving the turtles from extinction and can we go back to simply being kind?... Or do we need an incentive?...

De-acasa...

Usa s-a inchis cu un sunet surd. Casa nu arata asa dezastruos cum credeam. Colega mea de apartament pare ca a facut curatenie. Probabil stiind ca azi vin eu de-acasa.
Frunzaresc posta. N-am nici o scrisoare. Mai bine.
In Londra e primavara, e chiar mai cald decat in Bucurestiul pe care l-am parasit in urma cu cinci ore. Stau in camera cu bagajele nedesfacute, imi verific e-mailurile si incerc sa ma simt ok.
De cate ori n-am trecut prin ritualul asta deja... Ma duc acasa, vin de-acasa, de fiecare data cu aceleasi intrebari in minte... De data asta imi vine mai usor, la Londra e cald si imi place cum e lumea imbracata pe strada. De ce naiba nu m-am nascut si eu in orasul asta sa nu ma mai simt atat de straina si de stinghera.
Imi amintesc zilele petrecute acasa de Pasti, de cafeaua bauta dimineata cu mama, de grija ei binefacatoare, de atemporalitatea din Romania. Cu cat ma gandesc mai mult cu atat descopar ca nu exista un raspuns la intrebarile care ma chinuie parca de-o viata: unde e acasa? Cred ca eu m-am nascut fara ideea de acasa. Cred ca eu traiesc cu adevarat numai cand vantur lumea, fara sa ma opresc de fapt niciodata din cautarea a ceva. Cred ca asta e blestemul meu si ca odata ce ma pomenesc de prea mult timp intr-un loc sufletul meu incepe sa sangereze...
Ce bizar.
M-am intalnit cu oameni pe care nu i-am mai vazut aproape de o viata si totusi parca ne-am vazut ieri. Aratam la fel, singura diferenta e ca unii au in prelungirea lor si niste copii... Ce ciudat. De fapt ce inseamna un copil sau doi. Cu ce ne schimba?... Ma intreb...