Delicata relatie a Londrei cu soarele

Mi-a luat cativa ani ce-i drept sa inteleg inefabila relatie a londonezilor cu vremea.

Dupa o saptamana trecuta extrem de calda si aproape varateca, saptamana asta a debutat cu o ploaie incapatanata si vant suierator. Ieri m-am prajit intreaga zi in parcul London Fields, nobila activitate ce mi-a infuzat sufletul de speranta, optimism si voie buna inexplicabila, iar azi m-am trezit cu un inceput de raceala, o usoara febra si o ploaie neprietenoasa prelingandu-se pe fereastra camerei mele si lingand obscen toate cladirile din oras.

Abia acum am realizat ca frustrarea mea vizavi de vremea londoneza venea din neseriozitatea sezoanelor de aici. Cultura romaneasca a vremii se bazeaza pe un soi de constanta sezoniera care, mai mult sau mai putin, garanteaza o anumita temperatura pe parcursul fiecarei luni din calendar. In Romania nu se renunta la cizme decat in luna mai si la sandale undeva pe la mijlocul lui septembrie.

La Londra, garderoba se alege in functie de fiecare zi. O zi insorita oarecare va cere cetatenilor Londrei sa se uite atent in fundul garderobei si sa scoata de la pastrare cele mai colorate, inflorate haine posibile si cele mai decoltate sandale, intrucat e posibil ca cetateanul cu pricina sa nu mai prinda o zi insorita pana la sfarsitul anului. E adevarat ca vremea rea are mai multe sanse sa se produca decat vremea buna, insa in general fiecare zi are statut de anotimp de sine statator. Londonezii sunt asadar versatili si profita de soare atata vreme cat se poate si se incotosmaneaza pe cat posibil in zilele friguroase (cu exceptia celor care deja nu mai simt absolut nici o variatie in temeperatura).

Normalitatea pentru cei ca mine e ca zilele sa aiba cat de cat o continuitate in temepratura si de aici vesnica mea frustrare legata de succesiunea anotimpurilor fara mari variatii, cu exceptiile de rigoare. Se pare ca la Londra trebuie sa fii pregatit pentru orice. Nu prea e in conformitate cu caracterul meu capricornesc, insa dupa cum se stie ca singura constanta in viata e schimbarea, se pare ca am reusit in sfarsit sa inteleg delicata relatie a londonezilor cu soarele.

Can we go back to nature?

"Hillary Smith gave back her life as an investment banker last month to save turtles [in Costa Rica]" says an article in today's London Paper. It seems that a new breed of "career-gappers" is emerging: bankers giving up banking to save the whales, rain forests and polar bears. And why would that surprise anyone. To be an investment banker nowadays is so far away from the glamour it used to project just a few months back. To be an investemnt banker nowadays means working until ridiculos hours and fearing that you might be the next one to clear the desk. So why the hell not go to Costa Rica and save the turtles?
But what makes me show a sour smile is this: why do we need a serious kick in the arse/bank account to realize that there's life outside concrete and steel, night clubs and black cabs? That we can actually go back to nature, enjoy it and do something good for somethinn/someone other than ourselves for a change...
To do a good deed... is a marketing strategy nowadays. So if you're not a retired investment banker saving turtles somewhere in a tropical paradise, Absolut Vodka brand is encouraging you to cheat the credit crunch by performing a good deed and receiving a bag of groceries at Berwick St. market tomorrow. As much as this promotes kindness and helps building a strong reputation for it (let's face it, when was the last time we saw an advertising campaign on pure kindness, not the charity related type?), I cannot help but grinning again: even kindness pays these days. Suppose I want to be associated with kindness, what should I do? I know: drink Absolut Vodka!!!
And in case you're wondering what's my point, I ask again: can we go back to nature then? Can we go back to saving the turtles from extinction and can we go back to simply being kind?... Or do we need an incentive?...

De-acasa...

Usa s-a inchis cu un sunet surd. Casa nu arata asa dezastruos cum credeam. Colega mea de apartament pare ca a facut curatenie. Probabil stiind ca azi vin eu de-acasa.
Frunzaresc posta. N-am nici o scrisoare. Mai bine.
In Londra e primavara, e chiar mai cald decat in Bucurestiul pe care l-am parasit in urma cu cinci ore. Stau in camera cu bagajele nedesfacute, imi verific e-mailurile si incerc sa ma simt ok.
De cate ori n-am trecut prin ritualul asta deja... Ma duc acasa, vin de-acasa, de fiecare data cu aceleasi intrebari in minte... De data asta imi vine mai usor, la Londra e cald si imi place cum e lumea imbracata pe strada. De ce naiba nu m-am nascut si eu in orasul asta sa nu ma mai simt atat de straina si de stinghera.
Imi amintesc zilele petrecute acasa de Pasti, de cafeaua bauta dimineata cu mama, de grija ei binefacatoare, de atemporalitatea din Romania. Cu cat ma gandesc mai mult cu atat descopar ca nu exista un raspuns la intrebarile care ma chinuie parca de-o viata: unde e acasa? Cred ca eu m-am nascut fara ideea de acasa. Cred ca eu traiesc cu adevarat numai cand vantur lumea, fara sa ma opresc de fapt niciodata din cautarea a ceva. Cred ca asta e blestemul meu si ca odata ce ma pomenesc de prea mult timp intr-un loc sufletul meu incepe sa sangereze...
Ce bizar.
M-am intalnit cu oameni pe care nu i-am mai vazut aproape de o viata si totusi parca ne-am vazut ieri. Aratam la fel, singura diferenta e ca unii au in prelungirea lor si niste copii... Ce ciudat. De fapt ce inseamna un copil sau doi. Cu ce ne schimba?... Ma intreb...

Am terminat "Umbra vantului". Am stat azi noapte pana tarziu si am terminat-o. Ceea ce la inceput imi acordam in doze mici zilnice (ca pe o ciocolata grozava din care mananci numai cate un patratel pentru a o savura pentru un timp mai indelungat) a devenit de nestavilit un ultimele capitole. Le-am devorat hulpav si am plans cand am terminat-o. Nu ma intrebati de ce. Am plans pur si simplu...

Regasesc un motiv care m-a preocupat destul de mult in ultima vreme. Cartea ca subtitut al vietii, cartea ca ghid de existenta, cartea ca alinare, cartea ca tovaras de drum... O carte care te marcheaza e greu de gasit. E ca un suflet pereche ratacind printre mii de alte carti. E ca oamenii care te inconjoara...Fete/coperti... majoritatea straini...

I have been a big fan of the Internet ever since I discovered it. It helps us be connected with a far greater number of people than ever before and it is an extraordinary powerful tool in achieveing almost anything.

However, being always connected and keeping up to date with everyone you've ever known, does it really help with adding real human value to our lives?...

Does knowing what our friends are doing and thinking prevent us from actually poping a question and finding out how they really are? Does having over 1000 Facebook friends mean that they will all be there for us to share an important moment?

I remember the times when I used to send and recieve letters. Yeah, letters on paper, written with a real fountain pen, with careful caligraphy and sometimes bearing scents and drawings. I used to love waiting for these letters and kept on reading them over and over again.

Perhaps the fact that a certain effort was invested in writing a letter made us appreciate it more... Nowadays, I have a feeling that even text messaging and e-mailing requires a big stock of interest towards someone to actually use our laptops and blackberries and send out a message. Things have become so much easier and that made us lazier. We do in fact have more free time than ever in history and we still fail to keep in touch, simply because we know way too many people.

Probably, the moral of all these is that we simply need to invest a bit more energy (whether that means texting, e-mailing, poking, smoke messaging or whatever else) in what really counts.

Just to put a smile on your face

Death Star Canteen

What we learn in life

I have learned that... I haven't learned anything.

My heart hurts as bad as it hurt when I was 18 when a guy that I liked wouldn't even look at me, or when somebody stood me up. The emotions are still as as intense as ever, the only thing that is different about dealing with disappointment when you are 30 is that is takes a bit less to recover. Recovery period has shrinked from 2 months to 2 days, which is nevertheless a progress. I have told myself numerous times that I have to stop feeling and be totally reasonable and composed about any kind of tricky situation, but when I find myself yet again in the slum all I ever think about is: I am so unlucky and miserable. Thanks God now it doesn't get long to get back on the road and keep walking as if nothing happened, but my heart (the traitoress) never forgets and it reminds me once in a while that I will always be a loser (especially in the matters of the heart).

I haven't learned that it is tricky to work with women bosses that are scared themselves that they don't know what the hell they are doing and instead of accepting the situation and make it work, I end up hating my boss for not being a man.

I haven't learned about the fact that shit happens all the time and as long as you still have your health, all your senses, two legs and two hands and a reasonably ok face, you are luckier than thousands of other people.

I haven't learned not to be afraid, because I will always land on my feet and that people can actually survive if any conditions if they really wanted to live and make the most of it.

I haven't learned to just trust that everything happens for a reason and that it will in the end be all right.

But even the things I haven't learned about at the dawn of my third decade on this planet may one day make me a wiser and happier person. I should hope so.

Spotify

I am one of the biggest fans of Spotify and have only started using it today!

What is Spotify? It is the new way of listening to music. You simply go to www.spotify.com and download the application (it literally takes a few seconds) and you can start browsing for favourite songs, albums and artists for free, create your own playlists and share them with friends and it's completely free. Yeas Spotify is the step forward. No need for waiting for songs to download, you simply search for what you want to listen to and start enjoying it. Yeah, it's true that once in a while you have to listen to a short ad, but it almost makes you feel that you're listening to your personal radio station. You can choose not to listen to adverts for merely £9.99 a month but hey, I am not bothered! You can also download the songs similarly to Itunes so you've got so many options.

Such a simple and yet such a mindblowing idea. Read about it in the papers the other day and felt that it is definitely something worth trying. I was right!

Am avut un week-end foarte plin. Si de bune si de rele. Printre cele rele amintesc ca cineva a fost injunghiat in fata clubului unde ma aflam vineri noaptea si ca sambata seara un individ de culoare neidentificat ne-a bagat in sperieti pe mine si pe colega mea, batand insistent la usa si incercand sa o forteze. Drept urmare, azi ne vom instala o poarta de fier in fata usii. De fapt muncitorii o instaleaza chiar acum. Prefer sa ma simt ca intr-un cavou decat sa ma tem pentru viata mea.

Printre cele bune imi amintesc ca mi-am regasit pofta de viata si probabil mi-am gasit stilul vestimentar care mi-a fost sugerat sa il adopt in fiecare zi :)

Unele lucruri chiar sunt intamplatoare

De la o vreme m-am specializat in arta descoperirii legaturilor invizibile dintre lucruri, conform mantrei "nimic nu e intamplator".

Desi azi cred ca mi s-a petrecut cel mai intamplator si nesemnificativ eveniment. Am primit un telefon pe la ora 9 (la care nu am binevoit sa raspund, evident), cel care a sunat lasandu-mi un mesaj vocal. Nu m-am grabit sa-l ascult, insa tot am facut-o pe la orele pranzului. Era un mesaj care in mod clar nu mie se adresa mie. Era vocea unui englez tanar (usor familiara, dar, hei, toti suna la fel mai mult sau mai putin) care imi spunea pe nume (deci ma cunostea) si promitea sa se mute in apartament in urmatoarele cateva zile si sa-mi dea 800 de lire pentru chirie... Hmmm...Curioasa totusi sa aflu cine este am ascultat din nou mesajul (avea vreo trei minute, doamne!) si am auzit numele Ben... Deci un Ben care ma cunoaste, are numarul meu in telefon si poate, dorind sa sune o alta Julia, m-a sunat pe mine din greseala. Singurul Ben pe care il stiam era de fapt un Brandon al carui numar il stersesem din telefon in cadrul operatiunii mele de curatare a reziduurilor si elementelor negative din viata mea.

Fiind in toane bune azi, am decis sa fac un mic experiment. Am sunat inapoi la numarul de pe care ma sunase si imi raspunde un englez intre doua varste ca nu stiu companie, how can I help you? Am zis ca vreau sa vorbesc cu Ben. Mi-a raspuns ca daca ar fi in birou as putea vorbi cu el, dar ca momentan nu este ("Domnul e acasa?", "Da, dar a poruncit sa spui daca l-o cineva ca este plecat la tara" rings any bell?). Ma rog. Ii las numarul si il rog sa ii transmita lui Ben sa ma sune.

De ce am facut-o? Sa ma amuz presupun. Daca Ben ma suna inapoi urma sa-i spun ca a lasat mesaj persoanei gresite si ca poate ar fi bine sa o contacteze pe adevarata Julia si sa-i transmita ei detaliile referitoare la mutare. Peste vreo doua ore m-a sunat. Si-a dat seama cine sunt si a inceput sa ma ia la intrebari de genul pe unde mai locuiesc, cu cine mai stau, cati ani are colega mea de apartament cea noua si daca vechea colega mai e de parere ca e un dezaxat. I-am spus ca da, colega mea inca crede ca e nebun si chiar si eu tind sa cred ca nu se numara printre cei mai normali oameni. Mi-a dezvaluit faptul ca sambata se duce in nu stiu ce club si ca daca e sa mai tinem legatura, ca el mai are numarul meu etc. I-am zis ca eu nu-l mai am pe al lui si nici nu tin sa-l obtin din nou. Am inchis politicos amandoi cu "Take care!"

Imi amintesc ca datorita unei povesti spuse de el, in care aflat o data la supermarket, de lene sa caute printre rafturi, a insfacat troley-ul altcuiva si a cumparat tot ce avea persoana in cos, inclusiv tampoane feminine si mai stiu eu ce alte lucruri care nu ii erau necesare, imi pazesc cosul de supermarket ca pe ochii din cap.

Intamplarea nu are nici o semnificatie de genul "it was meant to be" intrucat chiar nu vreau sa am de-a face cu un asemenea personaj, insa presupun ca a adaugat un pic de sare si piper unei zile obsinuite. Coincidentele isi au si ele rostul.

Cartea care m-a salvat

Cateodata ma intreb daca nu cumva cartile au suflet de ingeri. Daca nu cumva o carte predestinata te cauta si ti se aseaza in poala cuminte, in timp ce tu o citesti cu foamea unui refugiat somalez si te umpli de iluminare...

Am citit multe carti, dar putine mi-au intrat pe sub piele.


Imi amintesc cu ce pofta curioasa de copil am citit primul volum din "La Medeleni" in timp ce molfaiam ciocolata chinezeasca, intinsa pe o patura verde pe canapeaua desfacuta din sufrageria de acasa. Mai apoi mi-a fost greu sa diger celelalte doua volume, caci veneau cu tristete si problematici de viata pe care nu le puteam intelege.

"Patul lui Procust" l-am citit de cel putin cinci ori. De fiecare data izbucnesc in plans la ultima scena in care doamna T. spune: "Nu l-am mai vazut de trei ani"... Sunt asa marcata de cartea asta incat cred in sinea mea ca si eu sunt sortita unei iubiri imposibile si mi-am facut din Fred un ideal de negasit in lumea reala.

Recordul la carti recitite il detine totusi "Aventurile lui Habarnam si ale prietenilor sai": unsprezece ori. Mama ma punea mereu sa-i repet de cate ori am citit-o si tot nu-i venea sa creada.

Istoria recenta a cartilor providentiale mentioneaza "Mananca, Roaga-te, Iubeste" de Elizabeth Gilbert (fiindca m-a prins exact in perioada din viata in care aveam nevoie sa citesc despre o femeie ratacita care isi regaseste echilibrul sufletesc) si "Umbra vantului" de Carlos Ruiz Zafon. Momentan, "Umbra vantului" ma tine in viata, imi aminteste ca o carte buna poate fi oricand un substitut suficient de puternic pentru o realitate careia poezia, aventura si pasiunea ii lipsesc. Ma uimeste magia cuvintelor. Cuvinte puse cap la cap creeaza stari, lumi, catarsis. O devorez hulpav, gandindu-ma totusi la tristetea care ma va cuprinde cand o voi termina. Imi va lipsi ca un prieten drag. Asemenea carti ai vrea sa dureze o vesnicie.

Am spus in nenumarate randuri ca Milan Kundera e scriitorul meu preferat, din pricina problematicilor dezbatute de el, a stilului polifonic, a digresiunilor, a "avantgardismului" sau. Insa o poveste bine scrisa cu un subiect de roman politist imi aminteste de vremurile cand frecventam vechea librarie din Eforie Nord dupa romane politiste de Edgar Wallace in care toti eroii sai se numeau Dick si dupa a caror citire trebuia sa le inapoiez bibiotecarei invelite in hartie si cu titlul si autorul scrise frumos. Imi aminteste de lumea povestilor, de lumea in care eram avida sa aflu, sa traiesc, sa imi proiectez viata si sa ma joc cu viitorul...

Fiindca de mult uitasem de aceasta lume care imi apartine numai mie si tuturor in egala masura, m-am lasat coplesita de anodinul prezentului. Dar odata ce o carte salvatoare mi-a picat in maini si mi-a cucerit viata din ultimele cateva zile, ma trezesc totusi dimineata cu un zambet pe buze.

CCTV is going global

Google Earth is the new global CCTV. There is hardly news the fact that everything is recorded and I wouldn't be surprised if one day we will live to see the reality from Minority Report.

However, as much as this is a violation of privacy and intimacy, I don't understand how, with a global reach CCTV, my colleague's friend from school had his throat cut on Saturday night as he was coming back from a party, how can someone with a daughter at home be viciously murdered for nothing at all and how come Police hasn't got any clue.

It really makes you draw a big penis on your roof and show it to the people from Google Earth, as someone did already, reported by the Guardian (click here to read the article).

Traind din clisee

M-a gandit adesea in ultima vreme ce ma sperie. Sa raman in Londra, singura si infofolita in mizeria existentiala si in delasarea fetida cu care m-am obisnuit sa traiesc aproape zilnic de cateva luni incoace, sa plec in alta parte sau sa sa ma intorc acasa...

Frica. Frica Frica. Am o frica cu care m-am nascut, am o frica by default care nu stiu exact de unde vine. Poate din copilarie (ca doar asa se explica majoritatea tarelor existentiale), poate am dobandit-o, poate mi-am inventat-o.

Mi-e frica de Londra ca de un organism care ma tolereaza atata vreme cat stau cuminte in banca mea si nu emit pretentii, ca de un organism trufas care stie ca e superior si nu ii e teama sa mi-o reaminteasca din cand in cand.

Mi-e frica sa plec in alta parte poate fiindca m-am "otravit" de Londra si alt oras imi va parea pueril si banal sau fiindca stiu ca luatul de la capat nu mai e fun de la 30 de ani incolo.

Mi-e frica sa ma intorc acasa, fiindca in mintea mea o femeie normala e sortita grijii de se compara mereu cu fotomodelele de prin cluburile cu fitze, invartind o lingura de lemn intr-un castron cu tocana si rugandu-se sa nu o lase barbatul pentru alta mai tanara.

Traiesc asadar cu o frica care se hraneste din clisee. Imi vine atat de natural sa cataloghez totul intr-o categorie simplista si sa imi bazez deciziile pe niste imagini incapatanate sa ramana astfel in mintea mea, incat am ajuns in stadiul in care ma tem sa mai iau o decizie... Si ar trebui sa stiu mai bine, fiindca de cate ori m-am aruncat berbeceste si usor prosteste cu capul inainte, am fost surprinsa sa constat ca multe dintre cliseele mele nu erau reale. Realitatea a fost uneori mai cruda decat imaginatia e drept si din cauza asta frica mi s-a cuibarit si mai tare in suflet si refuza sa ma lase.

Mi-e frica sa mai dau vina pe orasul in care traiesc, fiindca toata viata mi-a fost frica de ceva, indiferent unde m-am aflat. Mi-a fost frica de esec, mi-a fost frica de mine insami, de ziua de maine, de razboi, de incalzirea globala, de boala, de Aplocalipsa, you name it. Ma trezesc cu inima batandu-mi nebuneste in piept la cel mai mic semn ciudat si adevarul e ca mi-e frica sa traiesc cu adevarat. Si dau vina pe clisee...

Gran Canaria

Puteti citi articolul meu despre Gran Canaria:

www.haihuiprinlume.com

O plimbare prin Flower Market, o cafea cu lapte de soia, un falafel wrap la un restaurant turcesc de pe Market Broadway asezonat cu baclavale cu fistic, o guma de mestecat data de Nadine si tinuta in buzunar pana la momentul potrivit si o discutie ca intotdeauna numai buna pentru suflet cu Nadine si Annebet.

Da, singuratatea existentiala ma urmareste ca un caine credincios (uneori ma intreb de ce ma simt singura cand singuratatea e cu mine in permanenta) si nu de putin ori ma simt de parca nu mai am timp, de parca mi-am ratat toate sansele la fericire sau de parca acel cineva nu va pasi niciodata in viata mea, dar, atata vreme cat exista un viitor, exista si speranta.

Azi noapte Jade Goody a murit. In somn. Cel putin a avut o moarte usoara... E absolut bizar sa iti imaginezi ca cineva care, desi in pragul mortii, parea mai in viata decat multi dintre noi. Faptul ca a fost prezenta in presa cu intensitate si ca multi (printre care si eu, recunosc) au judecat-o pentru faptul ca a ales sa-si traiasca ultimele saptamani din viata in atentia tuturor au creat o aura mistica in jurul ei. Moartea ei pare si ea orchestrata si cu toate astea a murit cu adevarat. Faptul ca eu azi ma pot plimba pe strazile Londrei, sa sorb o cafea si sa ma hlizesc cu prietenele e o binecuvantare. Nu stiu daca neaparat era nevoie de cineva ca Jade Goody sa ne aduca tuturor aminte ca viata e pretioasa, dar uneori se pare ca uitam... Eu uit cel mai adesea...