Gran Canaria

Puteti citi articolul meu despre Gran Canaria:

www.haihuiprinlume.com

O plimbare prin Flower Market, o cafea cu lapte de soia, un falafel wrap la un restaurant turcesc de pe Market Broadway asezonat cu baclavale cu fistic, o guma de mestecat data de Nadine si tinuta in buzunar pana la momentul potrivit si o discutie ca intotdeauna numai buna pentru suflet cu Nadine si Annebet.

Da, singuratatea existentiala ma urmareste ca un caine credincios (uneori ma intreb de ce ma simt singura cand singuratatea e cu mine in permanenta) si nu de putin ori ma simt de parca nu mai am timp, de parca mi-am ratat toate sansele la fericire sau de parca acel cineva nu va pasi niciodata in viata mea, dar, atata vreme cat exista un viitor, exista si speranta.

Azi noapte Jade Goody a murit. In somn. Cel putin a avut o moarte usoara... E absolut bizar sa iti imaginezi ca cineva care, desi in pragul mortii, parea mai in viata decat multi dintre noi. Faptul ca a fost prezenta in presa cu intensitate si ca multi (printre care si eu, recunosc) au judecat-o pentru faptul ca a ales sa-si traiasca ultimele saptamani din viata in atentia tuturor au creat o aura mistica in jurul ei. Moartea ei pare si ea orchestrata si cu toate astea a murit cu adevarat. Faptul ca eu azi ma pot plimba pe strazile Londrei, sa sorb o cafea si sa ma hlizesc cu prietenele e o binecuvantare. Nu stiu daca neaparat era nevoie de cineva ca Jade Goody sa ne aduca tuturor aminte ca viata e pretioasa, dar uneori se pare ca uitam... Eu uit cel mai adesea...

Eurotrash

Un termen pe care l-am mai auzit, dar caruia sincer nu ii stiam conotatia. La un pahar de rom canar cu miere si o discutie cu colega mea de apartament englezoaica m-am elucidad ce e cu eurotrash-ul.

Ei bine, mergand pe strada, e greu sa nu deosebesti persoanele din Europa de Est (in special, dar nu neaparat) de persoanele din UK. Cizmele cu bot ascutit si tocuri stiletto, tricourile sclipicioase, parul negru ca taciunele si prins in coada sau blondul platinat la extrem, ochelarii de soare cheap si curelele cu strasuri iti dau numaidecat impresia ca ai de-a face cu un exponent al curentului Eurotrash!

Din fericire, ma tin departe de Eurotrash si o fac fara sa-mi dau seama, cred ca din common sense, dar englezii sunt foarte critici cu Eurotrash-ul. Stilul lor de a se imbraca (discutabil pentru cei din alte tari europene daca e sa luam in calcul numai tenisii murdari din principiu si gaurile de aerisire din ei) este ceva intre cool casual si "trash" fara a fi Euro!

Flirtand cu soarele

"THE adoration of the sun was one of the earliest and most natural forms of religious expression. Complex modern theologies are merely involvements and amplifications of this simple aboriginal belief. The primitive mind, recognizing the beneficent power of the solar orb, adored it as the proxy of the Supreme Deity. Concerning the origin of sun worship, Albert Pike makes the following concise statement in his Morals and Dogma: "To them [aboriginal peoples] he [the sun] was the innate fire of bodies, the fire of Nature. Author of Life, heat, and ignition, he was to them the efficient cause of all generation, for without him there was no movement, no existence, no form. He was to them immense, indivisible, imperishable, and everywhere present. It was their need of light, and of his creative energy, that was felt by all men; and nothing was more fearful to them than his absence. His beneficent influences caused his identification with the Principle of Good" (Source http://www.sacred-texts.com/eso/sta/sta11.htm)

Uitasem ca de la el vine iubirea fata de viata. M-am incapatanat sa cred ca poti trai si fara sa fii dependent de vreme frumoasa... Mi-am zis ca asa cum o fac milioane de englezi, o pot face si eu...

Se pare totusi ca o cura sanatoasa de soare, vindeca orice rani, te curata de orice ganduri negative si te scapa de toata singuratatea existentiala...

Am fost pentru prima data in Gran Canaria. Ba mai mult decat atat, iertati-mi ignoranta, habar nici nu aveam ca Insulele Canare sunt rasfirate undeva in Oceanul Atlantic aproape de coasta de Vest a Africii si ca sunt la o distanta apreciabila de Spania, tara de care apartin din orice punct de vedere mai putin geografic. Ma intreb oare ce am pazit eu la orele de geografie, de vreme ce sunt nenumarate locuri pe lumea asta pe care le descopar datorita avioanelor si a prietenilor (din nou tot ei) care ma incurajeaza sa calatoresc, in ciuda asinitatii de care uneori dau dovada.

Gran Canaria, un loc mai degraba arid si pietros, e o insula de origine vulcanica de aproximativ 50 km diametru, cu capitala la Las Palmas. In principiu, din cate am observat eu, frumusetea acestui loc se datoreaza oamenilor. Atat prin faptul ca locuitorii insulei sunt cei mai ospitalieri si placuti oameni pe care i-am vazut vreodata (sunt amabili fara sa astepte nimic in schimb, serviciul oferit e extraordinar si ceea ce m-a impresionat e ca nu te lasa sa pleci cu mana goala, fie iti ofera un pahar de rom din partea casei, fie o acadea "por los ninos"), cat si prin faptul ca tot ceea ce e mai frumos acolo e "facut de mana omului". In Amadores oamenii au creat o plaja artificiala cu nisip greu adus din Caraibe (spre a nu putea fi luat de vantul aproape constant), au construit complexuri hoteliere in panta pe munte, au plantat flori, cactusi si palmieri pe marginea drumurilor si pastreaza o curatenie absolut frapanta.

Am sa scriu mai multe pe www.haihuiprinlume.com despre placerile turistice oferite de Gran Canaria.

Momentan ma voi concentra pe faptul ca datorita climei ideale m-am putut rasfata la soare aproape toata ziua (inclusiv la orele pranzului datorita brizei constante si a unui nor fin de nisip de provenienta africana care filtra razele ultraviolete) si mi-am incarcat bateriile vitale cat mai mult posibil. Ba am reusit sa capat si un foarte frumos bronz. Am flirtat cat am putut cu soarele. Soarele a fost scopul meu.

M-am amuzat si cu faptul ca in Playa del Ingles (statiunea unde eram cazati) e paradisul familiilor, pensionarilor si homosexualilor si ca oricum nu aveam nici cea ma mica sansa sa flirtez cu nimeni altcinva. E drept ca un vanzator in complexul comercial m-a strigat "guapa" si lucrul asta chiar m-a uns la inima, insa in general am fost scutita de propuneri indiscrete. Recunosc ca am avut ceva fantezii cu unii dintre taticii aratosi de la piscina, insa, mai in gluma mai in serios, si lucrul asta a fost de natura sa ma binedispuna: deci mai exista undeva in lume si barbati frumosi, soti si tati perfecti! In caz ca nu dau peste niciunul in UK, mi-am propus sa ma mut in Danemarca! :)

Asadar, declar cu satisfactie ca m-am vindecat de depresie. Sa fie cura de vitamine si minerale, soarele din Gran Canaria, prietenii sau toate la un loc, cert e ca m-am intors la viata!

Plec in vacanta!

Am decis sa verific daca nu cumva o vacanta poate fi solutia problemelor existeniale. Deci plec in Gran Canaria la 30 de grade!!!! Pe curand! ;)

Generation Lonely

Cineva (stim noi cine) mi-a postat la comentarii un link catre un articol deosebit de interesant: Generation Lonely, the Disturbing Epidemic in a Culture Where Happiness is a Duty.

Aflu din acest articol ca sufar de "singuratate existentiala", adica sunt inconjurata de prieteni (in categoria prieteni sa zicem ca includem si cunostintele de circumstanta) si socializez intens, insa imi lipseste o legatura emotionala profunda (in special in categoria asta se incadreaza iubitul/partenerul de viata, familia apropiata). Cealalta forma de singuratate de care aflu este cea "sociala" in care o persoana care se bucura de o minunata viata de familie, nu are un cerc de cunostinte si prieteni cu care, evident, sa socializeze. Ambele nevoi trebuie satisfacute intr-o oarecare masura pentru ca o persoana sa minimalizeze sentimentul de singuratate, ne sfatuieste autorul articolului.

Mai aflu si ca tendinta mea de izolare e normala si ca sentimentele de vina si frustrare deriva din depresia oferita de "singuratate".

Nu e ca si cum aflu ceva complet nou si cumva simteam ca asta e problema, insa am constatat ca studiile mai mult sau mai putin stiintifice au un efect izbitor asupra mea. Imi amintesc ca am citit mai demult un studiu despre obtinerea satifactiei si ca satisfactia provenita din efort fizic e comparabila cu cea obtinuta prin "droguri" si evident mult mai sanatoasa. De cate ori alerg pe treadmill am tendinta sa ma gandesc la studiul respectiv si imi amintesc de ultramaratonistii care cauta satifactia prin fortarea limitelor la extrem si cumva efortul meu propriu devine mai usor de depus.

Asa ca dupa citirea acestui articol mi-am dat seama ca propria mea depresie pusa in context stiintific si explicatia chimica a lipsei de vitamine din organism m-au facut azi chiar sa nu ma mai gandesc la cat sunt de nefericita. Am indosariat totul intr-un sertar al creierului si am rasuflat usurata. Asadar, totul are o explicatie rationala. Chiar si irationalitatea din mine!

Cu atat mai mult eram incredibil de frustrata cu cat citeam cartea asta deosebit de oportuna a lui Elizabeth Gilbert si ajunsesem la capitolul in care ea era intr-un ashram in India si, in urma zecilor de sesiuni de meditatie, a ajuns la o serenitate si o bucurie pura si a facut pace cu trecutul, cu ea insasi si cu lumea din jur, incat o invidiam cu indarjire si imi doream din suflet sa cunosc si eu starea asta de beatitudine precum yoghinii. Eu insami am incercat sa meditez si aproape ca m-am simtit mai bine si cu toate astea m-am trezit la fel de prost dispusa a doua zi dimineata. Pe urma citeam niste fragmente in care autoarea imi spunea (ca si cum stia exact prin ce trec) ca nefericirea nu ne este permisa, fiindca le facem rau celor din jur, celor care tin la noi, si ca este obligatia noastra sa fim fericiti. Din nou imi venea sa ma pun la colt. Da, Elizabeth, stiu, ce naiba, crezi ca nu stiu!!! Dar sufar de "singuratate existentiala"! :)

8 Martie - continuare

Am iesit din casa pana la urma. Un soare frumos a caracterizat prima parte a zilei. In momentul in care m-am decis in sfarsit sa ies pe usa s-a pornit cea mai grotesca manifestare climaterica londoneza: ploaie si vant rece. Eram imbracata subtire si tremuram din toate fribrele corpului. M-as fi putut intoarce acasa, sa-mi fac un ceai fierbinte si sa termin de citit cartea "Manaca, roaga-te, iubeste" a lui Elizabeth Gilbert (pe care am terminat-o intr-advar ieri cu regret, caci i-am sorbit fiecare pagina), insa ideea de a sta in casa imi provoaca fiori reci pe sira spinarii. E ca picatura chinezeasca, ma innebuneste. Asa ca am preferat fiori reci de ploaie si vant si mi-am spus ca oricum probabil asta si merit.
Am baut o cafea intr-o cafenea in Notting Hill, am mers prin frig si fara chef mai mult de o ora (plimbare rece) si apoi am mancat la Ping Pong. M-am intors acasa inghetata si fara chef si m-am bucurat din suflet ca nu era nimeni acasa si nu trebuia sa dau ochii cu cineva sau sa schimb saluturi si politeturi.
Tot Alina mi-a dat de cap si de data asta: mi-a sugerat ca starile astea ale mele se pot datora lipsei de vitamine, calciu si magneziu din organism.
Sincer, sper din tot sufletul asta sa fie cauza, ca nu mai suport starile pe care le am. Ma simt ca Virginia Woolf in pragul sinuciderii...

8 Martie

Telefonul suna de la primele ore ale diminetii de duminica. Il ignor cu desavarsire (altceva la care spun NU din principiu, refuz sa vorbesc le telefon inainte de a ma ridica din pat, e un obicei pe care il am mai nou) si stau in nemiscare, profitand de razele soarelui care bat prin geam. Primesc un mesaj, e o prietena care imi ureaza buna dimineata si ma intreaba daca nu vreau s-o insotesc la o plimbare. Spun ca da, poate mai incolo, desi nu am chef de absolut nimic, nici macar de mine.
Apoi primesc mesaje de felicitare cu ocazia zilei de 8 martie. Ma amuza intrucat pentru mine ziua asta nu reprezinta absolut nimic. De la o vreme nici o sarbatoare/celebrare/simbolistica nu mai reprezinta absolut nimic. Ma incapatanez cu stoicism sa nu raspund la telefoane si probabil o s-o sun totusi pe mama sa-i urez la multi ani de 8 martie, intrucat se pare e singura care mai reprezinta ceva pentru mine...

Azi m-am intalnit in centru cu o buna prietena cu care nu ma mai vazusem de mult. A fost exact fiinta de care aveam nevoie. O fata din Vaslui, plina de viata, energica, cu frica lui Dumnezeu si cu un suflet foarte mare.

Azi a fost o zi insorita pe alocuri si destul de cald, cam ca o toamna tarzie. Metroul era aglomerat (cred ca toate sufletele din Londra au decis ca azi trebuie sa iasa din casa, plus droaia de turisti) si m-am trezit bufnind nervoasa, fiindca eu vroia sa ajung mai repede la destinatie si toti se cacaiau simndicosi in fata mea. MI-am dat apoi seama singura ca am o reactie stupida. Oare unde ma grabesc, catre ce? E o sambata frumoasa, ma intalnesc cu prietena mea la o cafea si trebuie sa evit pur si simplu un motiv de a ma enerva singura. Am realizat in acelasi timp ca zilnic imi creez genul asta de frustrari si ca absolut totul ma frustreaza numai din vina mea. As putea sa schimb perspectiva si sa ma intreb ce motiv am sa ma supar si sa bufnesc si sa-mi raspund singura si rusinata ca de fapt niciunul...

Ne-am luat cate o cafe latte cu lapte de soia (amandoua tinem post) si ne-am asezat pe o banca in Soho Square. Fata asta m-a umplut de energie pozitiva. E genul care niciodata nu se lasa batuta si incearca de mai multa vreme cu sotul ei sa aiba un copil si inca nu s-a intamplat. Mi-a zis ca e o idee buna pentru toata lumea sa nu-si mai faca atatea ganduri, lucrurile se intampla oricum la timpul lor. I-am dat dreptate si continuu sa reflectez la chestia asta.

La Liverpool Street am trecut prin dreptul ecranului cu stiri si am vazut ca Jade Goody s-a botezat pe sine si copiii sai. Un lucru admirabil, insa te face sa te intrebi de ce, mai devreme sau mai tarziu si de obicei in preajma mortii, pana si membri neincrezatori ai societatii occidentale isi intorc fata catre Dumnezeu, asa cum il intelege fiecare. Zilele astea mi-au dat ocazia sa-mi amintesc si eu de Dumnezeu si sa ma apropii de el din nevoie pura si nu din faptul ca asa trebuie si asa e bine... Mai devreme sau mai tarziu toti simtim nevoia sa-l simtim aproape. Altfel, viata nu prea are sens...

Londra prin ochii mei

http://haihuiprinlume.com/2009/03/londra-prin-ochii-mei/


Cand am pus piciorul in Londra in urma cu aproape sapte ani, tot ceea ce am vazut se traducea in sufletul meu prin cuvantul LIBERTATE. Respiram un aer englezesc care parea mai bun decat cel de acasa devenit sufocant si imi placea idea ca ma pot pierde in multimea pestrita fara sa ma stie si sa ma judece nimeni. Eram convinsa ca in Londra e imposibil sa te intalnesti cu cineva intamplator pe strada (acum chestia asta mi se intampla destul de frecvent).

Dupa cateva luni cuvantul care descria Londra pentru mine era ABUNDENTA. Odata mi-am petrecut o zi intreaga in Top Shop in Oxford Circus si am cercetat fiecare coltisor in parte si mi-am dorit sa am fiecare rochie, si poseta, si pereche de pantofi, si curea… Si am batut singura strazile din Camden Town pana in Leicester Square si imi doream sa fac si eu parte intr-o zi din multimea de cheflii care invadau centrul in miez de seara de vara. Totul era din abundenta, iar eu ma uitam la toate cu pofta unui copil dintr-un magazine de dulciuri pe care inca nu si le poate permite.

Dupa doi ani Londra a devenit MURDARA. Aici i se spune multiculturalitate si toti o celebreaza, insa mie mi se parea ca magazinele fetide si macelariile dubioase si femeile carora nu li se vad ochii dindaratul naframelor nu reprezinta Londra. Unde era Londra mea despre care citeam in cartile lui Dickens si Thackerray? Cand oare incepuse sa se retraga in spatele hoardelor de invadatori?…

Azi cuvantul care descrie Londra pentru mine e ASCUNS. Caut minunile ei ascunse. Frecventez cele cateva locuri unde imi place sa mananc (am un fetis déjà binecunoscut pentru Wagamama si Ping-Pong – doua lanturi de restaurant cu mancare asian fusion si minunate cocktailuri de fructe ), ma ingrop cu placere intr-unul dintre restaurantele vietnameze aglomerate si insalubre de pe Kingsland Road sau intr-un similar de aglomerat si insalubru bufet chinezesc in China Town, intru fara rusine in sex-shopurile din Soho si ma informez cu ochi plini de uimire despre cat de multe lucruri s-au inventat in materie de placere sexuala, merg in cluburi mici si transpirate in Shoreditch, Brick Lane si Old Street, inca descopar pub-uri dragute si magazine vintage si locuri cu case dragute (minunatul Hampstead unde daca as castiga la “Who wants to be a millionaire” mi-ar placea sa locuiesc).
Sunt departe de a cunoaste Londra. Am sentimental ca ea ma cunoaste mai bine decat o cunosc eu pe ea. Insa asa cum o vad, printre desele picaturi de ploaie, e un loc unde fiecare parc gazduieste vara un festval (recomand Victoria Park Festival, Shoreditch Park Festival, Stokefest, O2 Wireless din Hyde Park), unde abundenta si libertatea si multiculturalismul inca exista, impletindu-se si incercand sa traiasca toate in armonie…

Si a trecut..

Insa nu de la sine. Ci cu ajutorul prietenilor. Imi trece acum prin minte melodia celor de la Beatles: "...I'll get by with a little help from my friends..."

Ei bine, da. Ma multumea atat de tare ideea de a fi nefericita in totala mea plictiseala si izolare de lume, incat nici nu mi-am dat seama cand am inceput sa iau in seama sfaturile prietenilor si sa realizez ca am o problema profunda care nu necesita vizita la psiholog, ci contracararea ei cu metode mult mai pamantene. Sunt departe de a fi castigat lupta cu deprimarea (care imi e scrisa in gene de cand ma stiu, dar pe care sper s-o readuc in stare latenta si sa o las acolo dormind pentru foarte multa vreme), insa sunt hotarata sa merg pana la capat, fara sa mai dau vina pe factori extrinseci si sa incerc sa gasesc paliative.

Asa ca tin sa le multumesc pe aceasta cale celor care au fost alaturi de mine si sa sper ca intr-o zi voi putea sa le fi si eu la fel de prietena cand va fi nevoie de mine.

Stand by mode

Mi-am curatat agenda de numerele de telefon intuile. Dintr-un motiv necunoscut si obscur inca pastram numerele unor indivizi care mi-au placut si care in mod evident nu erau "that into me". Stupid, stiu. Le-am sters pe toate. Nu mai am in telefon decat numerele cunoscutilor si ale celor care au legatura cu jobul. Imi amintesc o perioada in care tresaream cand telefonul ma anunta ca am primit un mesaj. Acum nici nu prea imi verific mesajele. Mi-e sila si sa raspund la telefon.

Raspund in doi peri si ma declar oficial in depresie. Sunt gata sa cred ca problemele mele recurente se datoreaza copilariei, tarelor din familie si traumelor prin care am trecut. Ei bine, si ce? Atata vreme cat sunt constienta de tot ce mi s-a intamplat, ce ma tine sa nu lupt cu problemele emotionale si sa merg mai departe, sa imi dovedesc curajul asa cum am facut-o in urma cu aproape 7 ani.

Fac un experiment cu mine si ma pedepsesc singura. Ma scufund in depresie fara sa fac nici un efort sa ies din ea. Sunt curioasa daca se va risipi de la sine, ceva se va intampla sa ma scoata din ea sau va continua la nesfarsit... Sunt in stand by mode...

Fear

The fear of becoming a failure doesn't usually belong to mediocre people...

no no no!

I'm NOT gonna DO IT again! Start feeling pitty for myself. Admitting that depression is probably my most constant companion. Asking myself why do I feel like that. Making everyone else read yet again how miserable and clueless and confused I am right now. Whoever is reading this deserves better...

What I will say is that I am coming home for Easter (it will be the first ever Easter back home ever since I have been in UK...). That I am going to turn to God and ask for help and maybe even look for professional help. That maybe going home will not be as boring as everything else surrounding me. That I will try hard to look for an answer and find peace. That I will cry a bit and go to sleep and hope to wake up with an answer. That I know there are people out there that are going through hell and I will try to look at my own problems and laugh at them. And that maybe you really must become a lost sheep before finding your way back...

Just another London Sunday

I woke up again with a hungover. I told myself many times already that I should stop going out, drinking one too many glasses and waking up as if a horse ran me over. Yeah, I remember this was quite fun a few years back, but now it's becoming pathethic...

1st of March happens to be the birth date of a few of my friends and this week-end I had quite a few social comittmens. Today I had another birthday to attend in Guanabara, the Brazilian place in Holborn. Felt like shit throughout most of the day, but I told myself I am not saying NO to things anymore, so gathered some courage and went out. Wise choice, as I indulged myself in £3.20 Caipirinhas and free Forro classes.

I was dancing with a Brazilian guy who taught me the steps and the fact that dancers looks into eachothers eyes. I spent half the night watching the people dancing: everyone was taking the dancing seriously, partners changed all the time and they all simply enjoyed the dancing and the music. It was a refreshing change from the usual "let's all just get pissed" kind of place. Caipirinha was just a bonus, not a means to an end...

Feeling on top of the world after 5 Caipirinhas, I allowed myself yet again to dream about my South American forecoming trip and also made me think about the fact that the place wehere we all live shapes our beliefs and attitudes towards life. If I were living in Brazil, all I'll be thinking about would be waking up with a big smile on my face and celebrate life, whilst living in London makes me think about what to do to give a purpose to my life, when i'm in fact already living it...