de ce...

As vrea sa am un carnet in sertarele creierului in care sa-mi notez ideile care rasar mereu parca in aceleasi circumstante: cand calatoresc 45 de minute catre birou si niciodata cand ma aflu cu laptopul in fata si imi doresc sa scriu. Creierul meu imi joaca feste. Poate ar trebui sa ma plimb de dimineata pana seara cu metroul, cu laptopul in brate si sa scriu, oare asta m-ar ajuta?

Oare m-ar ajuta daca m-as intoarce in Le Havre, in aceeasi camera obscura de hotel in care am stat timp de doua luni cand imi jucam viata pe o singura carte. Oare mirosul marii, vantul salin sau o calatorie cu feribotul m-ar zgudui din tatani si ar da drumul lucrurilor pe care le tin in mine de atatia ani.

Ma indoiesc. Am asemenea revelatii zilnic.

M-am asezat in pat cu laptopul in brate (ca orice lenes veritabil) si am deschis un document Word. Am inceput sa scriu. Bazaconii la inceput, tot ce-mi trecea prin minte. Stiam ca vreau sa scriu ceva anume, dar nu gaseam registrul, impulsul, inspiratia. Ma mai apucasem cu ceva vreme in urma de proiectul asta si dupa luni de zile chinuite am reusit sa screm ceva in engleza care, in afara de faptul ca relata oarecum fidel intamplarile, nu transmitea nici un fel de emotie. Nu asta vroiam. Vroiam sa transmit totul, vulcanul de durere care mocnea in mine cand m-am hotarat de merg pe drumul exilului si, care, dupa atatia ani, doarme ca si cum n-ar fi existat.

M-am intrebat eu insami adesea de ce. Ce m-a facut sa plec, ce m-a facut sa vin... Sa fie radacinile nomade pe care mi le banuiesc, vreo dorinta inexplicabila de a vantura lumea, vreo mostenire genetica de la tata care nu si-a gasit niciodata locul si nu m-ar mira daca si-ar fi parasit chiar si mormantul de dragul de a-si continua peregrinarile, comunismul care, desi nu l-am trait pe pielea mea decat pana la varsta de 6 ani cand oricum eram prea mica sa-mi pese de contorsionarile politice, a lasat urme adanci in constiinta generala si implicit a mea, sau pur si simplu intamplarea. Hazardul si poate toate la un loc. Stiu ca am simtit dintotdeauna ca o sa plec departe. De parca mi-as fi purtat destinul in codul genetic, am avut mereu constiinta faptului ca voi parasi tara. Poate din cauza asta nu-mi gaseam locul si rezida in mine un fel de neliniste care nu-mi dadea pace. Initial am pus-o pe seama faptului ca lucurile nu se miscau destul de repede in Romania. Si poate ca asa si era, fiindca in mod ciudat timpul se curbeaza in functie de spatiu. In Romania imi pare ca timpul sta in loc. Ca taximetristii plictisiti sau guralivi, gata sa te jecmaneasca oricand, sa se planga de saracie si de starea drumurilor sau se injure cu ceilalti participant la trafic, imi dau impresia unor arhetipuri desprinse parca dintr-o lume care nu se schimba niciodata. Acelasi vant bate printre crengile copacilor fie ei verzi sau desfrunziti si asta imi da o senzatie de liniste totala de parca as fi moarta si inca mai vreau sa traiesc.

Sa fiu de parte de tara de atatia ani, imi da o perspectiva revelatorie si parca ma plaseaza cand in timp, cand in afara timpului. Pe vremea cand rezidam inca in sfera timpului care nu duce nicaieri, am simtit ca locul meu e in alta parte si poate constiinta asta a fost atat de puternic inscrisa in fibrele sufeltului meu, incat am mers inainte cu inima deschisa si cu impresia ca imi urmez pur si simplu un destin prestabilit.

Mi-am spus adesea ca e din pricina faptului ca a fi femeie in Romania post-comunista iti oferea doar doua posibile perspective si eu nu eram dispusa sa accept nici una dintre ele: ori erai una dintre figurile de ceara vesnic machiate si cu parul perfect coafat indiferent de momentul zilei sau al noptii si care isi disputau farmecele pentru un barbat cu bani (indiferent de aspect) care sa le asigure traiul zilnic, sau una dintre milioanele de femei frustrate care nu-si gaseau implinirea in viata nici in cariera, nici in dragoste si, in general, nu-si permiteau sa-si cumpere nici macar o pereche de pantofi pe sezon. Eu nu puteam fi nici una dintre ele si-atunci mi-am zis ca poate asta a fost motivul principal care m-a determinat sa aleg calea strainatatii. In ultima vreme, de cate ori m-am gandit la subiectul de ce am venit in UK am inceput sa imi dau seama ca a fost un complex de motive care m-au alimentat cu puterea de a trece in mod periculos granita si de a petrece trei ani in ilegalitate intr-o tara complet necunoscuta si pana de curand rece.