You never know what's around the corner...

Or so they say.

I have noticed that most achievements of my life have been preceded by long periods of waiting for something good to happen. I don't remember having at least one spur of the moment thing such as: winning the lottery (it's true that I don't play the lottery but let's say somebody else plays for me and I win :), encountering love at first sight, getting the perfect job after just one CV sent etc. Now that I think about it, it looks like most people's lives. Yes, people, life is like that! You have to wait a very long time for it to happen!

However, once in a while there are stories of people that reach my ears and I am perplexed by how fast things are moving for some people. I am 30 and don't really feel that I am running out of time, but I feel I am running out of things that I enjoy doing... I guess my life needs an upgrade, a major change to bring me back into the "awake" mode. I felt like that when I started my new job last year. Now I just feel "sleepy"... And I can't just blame it on the weather.

Well, so far, what's around the corner is this: a ski trip, a trip to Thailand, a long week-end in Istanbul, 2 weddings this year (soon I may become a professional wedding guest) and hopefully many other things that I can only dream about.

Ce fac eu in ianuarie...

Dorm mai mult decat de obicei si nu mai reusesc sa ma trezesc de dimineata decat in ultima clipa si intarzii la serviciu cu consecventa. Imi amintesc lunile in care ma trezeam cu o ora inainte, luat si micul dejun si imi beam si cafeaua inainte de pleca la munca...

Citesc foarte mult. Recuperez zilele pierdute in care nici nu am binevoit sa deschid vreo carte.

Merg la sala ca o nesatula. Drept urmare m-am propcopsit cu cea mai dureroasa febra musculara din istorie. Ma tem ca mi-am rupt vreun muschi...

Din cand in cand scriu. Nu scriu chiar doua pagini pe zi asa cum mi-am propus initial, dar macar e un progres.

Fac economii la sange si constat ca nu e imposibil.

Ma pregatesc de o noua vacanta in Thailanda. De data asta mai pregatita, ma avizata, mai avida de informatii. Vreau sa fac "the most of it" de data asta. Si stiu ca asa va fi. Am o partenera de calatorie grozava!

Mi-e foame tot timpul. M-am rotunjit. O vreme mi-a fost indiferent, dar acum vreau sa fiu in forma asa ca, indata ce-mi trece febra musculara ma avant iar la sala. Cred ca varsta, nu mai am nici o scuza sa nu fac eforturi sa arat bine. Timpul nu iarta.

Visez la o familie... Cam atat...

"Train to Trieste"

Mi-a sarit in ochi numele autoarei, Domnica Radulescu, in timp ce cautam o carte sa citesc spre Canare. Am luat-o din raftul mini-librariei de aeroport WH Smith si am decis s-o cumpar. Cumva ma asteptam sa ma regasesc in povestea Monei Maria Manoliu care a fugit din Romania in anii comunismului si apoi s-a stabilit in America.

Ma asteptam la o poveste despicata in profunzime, la o drama de proportii asemenea cutremurului din '77 care e mentionat si el in carte, ma asteptam sa umple niste goluri dar m-am trezit in timp ce-o citeam ca pufnesc intr-un ras ironic sau imi dau ochii peste cap gandind in sinea mea "vezi sa nu".

Se vede treaba ca autoarea a scris-o direct in engleza si e plina de referinte adresate cititorului neavizat la adresa lucrurilor specific romanesti gen "mamaliga", "visinata" sau "mal, copil, mosneag" - cuvintele romanesti de orginie dacica - care rup naratiunea si, mai pe romaneste, pica precum nuca-n perete. Nu stiu, ceva din felul in care a fost scrisa ma face sa cred ca a fost gandita in romaneste si scrisa in engleza. Pe alocuri are imagini puternice si simbolistica precum scrumul de tigara luat de vant care atrage atentia intr-un moment de intensitate etc. Dar sunt rare, foarte rare. Imi place totusi utilizarea imaginilor olfactive, da sens emotiilor personajelor.

Ceva din povestea de iubire o face neverosimila, nu reusesc sa inteleg intensitatea pasiunii dintre Mona si Mihai, trecerea granitei pare mult prea usoara, eroina pare sa dea numai peste oameni de bine care vegheaza asupra ei, la nici un an de la sosirea in State preda Engleza pentru refugiati si colac peste pupaza il intalneste pe Tom care o invita la o seara dansanta si apoi o ia de sotie, culminand cu intoarcerea in tara si regasirii cu Mihai. Nu contest ca poate fi o poveste adevarata, insa nu-mi suna a realitate. Eu insami sunt o emigranta si ma aflu de aproape 7 ani in UK si inca n-am dat peste nici un Tom care sa ma ia de nevasta la nici o luna de zile. Instrainarea de Tom nu e veritabila, pana la sfarsit n-am inteles de ce a divortat de el, sincer parea un tip foarte de treaba. Singurele personaje de care m-am lipit au fost cei doi copii ai ei care m-au facut sa ma apropii un pic de ea si sa nu mai fiu asa aspra. Nu stiu, e ca o mancare nemestecata bine care nu iti pica tocmai grozav in stomac.

Trebuie sa recunosc insa ca pentru o scriitoare neexperimentata, autoarea a urmat o linie narativa oarecum omogena si a avut elemente care au dat pe alocuri consistenta prin repetitie, dar putea sa transmita mult mai mult...

Ma rog, nu vreau sa fiu prea virulenta, la urma urmei ce imi da dreptul?... Nu e ca si cum as fi scris eu vreo carte mai grozava.

Insa vorba ceea: cine nu stie sa scrie, sa se faca critic!