Totul este iluminat

Raluca, iti multumesc ca mi-ai recomandat aceasta carte. Mi-a placut din multe puncte de vedere. Mi-a placut stilistic enorm, mi-a placut tehnic si mi-au placut anumite problematici dezbatute, cum ar fi cele 613 tristeti ale lui Brod, dintre care amintesc cateva care mi-au atras atentia in mod deosebit:

"... tristetea de a termina o carte (asta am simtit-o si eu de cateva ori recent), tristetea de a avea optiuni, tristetea nelamuririi, tristetea de a-ti aminti, tristetea de a fi trist in fata parintelui tau, tristetea unei conversatii proaste, tristetea lui ar-fi-putut-fi, tristetea de a simti nevoia sa creezi lucruri frumoase, tristetea umorului, tristetea iubirii fara scapare..."

Lumea cvasi-ireala din Trachimbrod, portretizarea locuitorilor de-a lungul generatiilor si atmosfera de basm, imi amintesc de "Veacul de singuratate" al lui Garcia Marques. Nu e neaparat genul meu de poveste, genul care mi se lipeste de suflet a o pleura, ci genul care mi-a stors lacrimi pe alocuri (subiectul atinge un crescendo greu de prevazut la inceputul lecturii) si a nascut admiratie pentru un autor inzestrat scriitoriceste.

Onomastica e grozava, simbolistica, dialogul dintre sacru si profan, atentia pentru detaliu, universalitatea tragediei umane...

Ma tem ca lista de tristeti este mai degraba infinita si daca imi dati voie am sa adaug si eu cateva: tristetea de te recunoaste inferior, tristetea vinovatiei, tristetea prieteniei, tristetea dorintei de a fi in alta parte, tristetea sfarsitului...

De unde sunt acum

Din punctul in care ma aflu acum in viata vad lucrurile cu totul altfel decat le vedeam in urma cu 5-6 ani. Constat ca viata e din ce in ce mai rutinizata, mai previzibila. In urma experientei acumulate, sunt mai capabila acum sa preconizez, sa reactionez la situatii, m-am educat conditionat in multe aspecte, am invatat sa supravietuiesc mai usor.

Ma gandesc insa, unde s-a topit farmecul, surpriza?... Realizez ca daca vreau ceva nou in viata va trebui sa iau niste hotarari extreme: sa plec din nou, sa caut alte locuri, alte lumi, alte provocari.

Simt o greata in stomac cand ma gandesc ca viata mea ar putea sa fie inca si mai monotona si mai previzbilia decat este... As putea bunaoara sa fiu casatorita, sa am un copil sau doi, sa platesc luna de luna rate la o casa, sa merg la serviciu in fiecare zi si sa astept tot anul un concediu intr-o destinatie exotica doar pentru a o lua apoi de la capat. Imi dau seama ca din cauza naturii mele nomade si oarecum extravagante (boeme) nu m-am stabilizat pana acum undeva, nu am pus bazele unei familii si nu m-am implicat intr-atat la locul de munca incat sa imi pierd flexibilitatea de care ma bucur cu voluptate. Imi dau seama ca lucrurile sunt exact asa cum trebuie sa fie...

Daca uneori imi pun intrebari legate de neimplinirea in cuplu, ar trebui sa incetez sa fiu ipocrita si sa accept ca asta nu ar insemna decat o piedica in calea implinirii mele, a drumului meu serpuitor in viata. Imi este limpede ca lumina zilei ca intr-adevar, ni se intampla lucrurile care sunt conforme cu disponibilitatea noastra mentala si ca, atata vreme cat nu suntem in stare sa cream o imagine clara, scrisa, desenata, rostita sau macar proiectata in imaginatie, nu ni se ofera decat nebuloase care nu duc nicaieri in mod special...

Suna fantezist, idealist, new-age-ist?...Probabil ca da, insa mai devreme sau mai tarziu niste adevaruri devin clare si de netagaduit.

Mi-am pus adeseam problema mortii in ultima vreme. Ce ciudat cum traim noi cu moartea mereu langa noi... Nenumarate exemple de oameni care si-au pierdut viata in mod stupid mi-au ajuns la urechi. Pe unii i-am cunoscut, pe altii e ca si cum i-as fi cunoscut, niste tiplogii umane, niste oameni care pot fi oricine, tu sau eu, sau el sau ea. Ce bizar e cum, desi am crescut cu notiunea mortii, de-abia la un moment dat incepem sa devenim constienti de ea, de ce inseamna de fapt moartea si ce valoare adauga ea de fapt vietii...

Cu fiecare zi ce trece devin mai sensibila si mai atenta la toate, cu privirea mai ascutita, cu urechile mai ciulite. E moarte in jur, dar si viata...

Orasul-casa

Ma uit nostalgica pe pozele de la Roma. Nu-mi vine sa cred ca in urma cu trei saptamani eram acolo. Ma uit la cladirile care mi-au scapat privirii, la ferestrele indaratul carora imi imaginez ca as putea trai. Regret ca n-am adunat secundele din cele trei zile sa le pastrez intr-o sticla magica cu fericire si sa o deschid in zilele in care viata mi se pare searbada si aiurea. Ca ziua de azi bunaoara...

Azi m-am trezit cu o durere de spate, dupa o noapte cvasi-nedormita in care m-am trezit de nenumarate ori cu gandul la Benjamin Button (film pe care tocmai il vazusem) si la neputinta umana in fata trecerii implacabile si irecuperabile a timpului, o durere de burta si o stare de somnolenta provocata de vremea ridicola de cateva zile. Un vant care suna mai puternic pe langa fereastra mea decat e in realitate m-a convins sa nu ies din casa nici macar pana la cumparaturile de care aveam mare nevoie.

As fi vrut sa patrez energia si exuberanta de dupa Roma timp mai indelungat, dar Londra are abilitatea diavoleasca de a ma seca de energie si speranta in cel mai scurt timp posibil. Din fericire de data asta numai pe termen scurt, deoarece pe termen lung am decis sa lupt pentru a-mi cauta fericirea, sau cel putin lucrurile in care cred ca o voi gasi.

De cate ori vizitez un oras, imi place sa ma imaginez cum m-as simti locuind acolo si daca, avand ocazia, m-as muta acolo. Sunt cateva orase care mi s-au lipit de suflet. N-am crezut ca va fi asa, dar Berlinul mi-a insuflat liniste si o familiaritate. De vina sa fie oare blocurile colorate sau dupa-amiaza petrecuta intr-un parc de cartier observand niste familii cu copii? Pacat ca nu vorbesc Germana.

Barcelona si Roma sunt insa orasele care se bat pentru suprematie in sufletul meu si sunt convinsa ca n-as ezita nici o secunda sa ma mut intr-unul dintre ele daca mi s-ar oferi sansa. Parisul mi s-a parut usor strain, arogant si supraestimat. Frumos ce-i drept, dar nu mi-a dat sentimentul ca l-as putea numi vreodata acasa... Chiar si in Bucuresti obisnuiam sa trec pe langa case interbelice si sa-mi inchipui ca locuiesc acolo... Intr-un fel sau altul, ajung sa cred ca de fapt toata viata am alergat dupa o casa unde sa ma simt acasa... Sa fie asta himera dupa care alerg?... Foarte posibil... Alerg dupa o casa si dupa un tata...

La Londra nu am gasit nici una nici alta. De fapt imi amintesc foarte clar ca in Londra n-am facut exercitiul de a-mi inchipui cum ar fi sa locuiesc aici. Aici am venit pur si simplu sa locuiesc fara sa-mi fi dorit sa vin dintru inceput. Ma intreb cum ar fi fost viata mea daca ajungeam in alta parte... Poate Londra inseamna ucenicia mea (o foarte lunga ucenicie ce-i drept) care (SPER) imi va da sansa sa-mi aleg intr-o zi eu singura orasul unde mi-ar placea sa locuiesc. Sunt convina ca trebuie sa existe un loc pe lumea asta unde sa ma simt completa, si adunata, si iubita, si fermecata, si indragostita, si impacata.

M-a parasit printr-un Post-It...

Cand cineva a luat decizia de a parasi pe cineva isi doreste s-o faca discret, fara scene si lacrimi, fara sa isi faca remuscari ca poate greseste, fara sa vrea sa fie convins de celalalt ca poate e mai bine sa stea impreuna... Cel parasit vrea explicatii, vrea sa stie unde a gresit, cauta argumente sa-l faca pe cel care paraseste sa se razgandeasca samd. Un scenariu clasic, la care nu m-am gandit insa pana relativ recent.

De-a lungul vietii am trecut prin diverse situatii tipice si am reusit sa trag niste concluzii care acum ma ajuta sa privesc lucrurile mai detasat, sa nu mai iau totul personal si sa-mi vad de treburile mele netulburata, amintindu-mi cat de mult sufeream in trecut pentru fiecare "ofensa" primita de la viata si/sau de la ceilalti.

Parasirea e una dintre ipostazele din care am avut de invatat. Dintotdeauna mi-am dorit sa stiu de ce m-a parasit cineva. Poate dintr-un soi de masochism sau pur si simplu fiindca vroiam sa dau un sens situatiei, am cautat sa primesc un raspuns care sa nu fie scris pe un Post-It (in zilele noastre se poarta si prin mesaje pe Facebook, prin mesaje text, sau e-mailuri trimise in graba de pe Blackberry etc).

Cata naivitate. Ce cautam de fapt sa mi se spuna? Mi-am dat seama de ridicolul situatiei cand am fost pusa in situatia de a mi se cere genul asta de explicatii.

Ma intalnisem cu cineva in urma cu cateva saptamani. Eram intr-o faza in care nu ma cauta nimeni, nu aveam nici un fel de admiratori in asteptare si eram si oarecum frustrata de multe alte aspecte din viata mea. Era un blind date. Prima privire a fost suficienta sa-mi dau seama ca nu sunt atrasa de el. Mult prea scund, complet diferit de genul meu de barbat, usor geeky, cu ticul de a vorbi cu o mana la ureche ca si cum asculta in casca indicatii din regie si, dupa cum mi-am dat seama in urma conversatiei avute, nevrotic, in stilul usor de recunoscut la o anumita categorie de femei disperate. Uitandu-ma in urma, am reusit sa imi raspund intrebarii de ce nu i-am spus din prima ca nu-l plac. Fiindca vorbisem aproape o ora la telefon cu o zi inainte si mi s-a parut stupid sa-i tai craca de sub picioare cuiva cu care stabilisem deja un soi de introducere si pentru ca, dupa ce mi-a relatat cateva dintre esecurile lui in dating din pricina unor femei neserioase, nesuferite samd, am vrut cu tot dinadinsul din orgoliu prostesc sa ii demonstrez ca eu sunt exact contrariul acelor femei. Ba mai mult l-am si sarutat la plecare cand el curajos m-a intrebat daca poate s-o faca.

A doua zi am regretat si i-am trimis un mail in care ii spuneam ca imi pare rau daca l-am indus in eroare, si ca "I was not that into him", dar ca as fi dispusa sa ne mai intalnim, ca sa o indulcesc un pic pe final. El mi-a raspuns ca ar fi indicat sa ne mai vedem, ca nu l-am cunoscut bine si ca as putea fi surprinsa. Mda, m-am gandit apoi la niste situatii in care au fost niste prietene, de a iesi cu cineva de care nu erau foarte atrase, ca apoi sa se indragosteasca dupa cateva intalniri.

Trei saptamani mai tarziu si cu tolba de motive de nu ne intalni ajunsa si ea pe final, am decis sa ii trimit un al mail in care sa-i spun ca regret, dar ca am cunoscut pe altcineva intre timp si ca daca totusi am ramane prieteni, as fi tare fericita. M-am gandit ca daca tot caut motive sa nu ma vad cu cineva la o a doua intalnire, inseamna ca scenariul ala cu indragostitul dupa cateva date-uri nu prea avea sanse sa se concretizeze in cazul de fata. Ce credeti ca a urmat? Exact reactia pe care as fi avut-o eu bunaoara daca cineva mi-ar fi dat papucii dupa ce mi-a dat de inteles ca ar vrea sa ne mai vedem. O rafala de acuze si de remarci sarcastice prin care mi se dadea de inteles ca sunt o persoana josnica si ca nici prietenie nu merit. Convinsa in adancul sufletului meu (convingere nascuta din logica "Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face") ca nu ar fi fost frumos sa il ignor pur si simplu pana uita ca exist, am si raspuns zicand ca regret ca este negativ vizavi de situatie si ca ii doresc oricum numai bine. Si am presupus ca, barbat in toata firea fiind, o va lasa cum a picat. Mi-a raspuns din nou cu o replica cruda, moment in care am decis sa imi bag picioarele. Nu e de mirare ca uneori o notificare succinta pe un Post-It insotita de luarea talpasitei e uneori o strategie mult mai sanatoasa, desi din alte considerente mai rusinoasa, de dat papucii.

Sunt recunoscatoare in sinea mea pentru asemenea situatii care ma fac infinit mai inteleapta cand vine vorba de primit papucii. Nu ajuta cu absolut nimic sa reactionezi in alt mod decat cu demnitate si politete la primirea vestii ca vei fi parasit. Decizia e luata si nu e ca si cum in materie de inima poti sa aduci argumente rationale pentru a impiedica ruptura si apoi nu faci decat sa-ti faci sange rau. Mai bine ia-o ca atare, arunca Post-It-ul la reziduuri emotionale (chiar daca pare ca e plin acolo, sectiunea aia din inima are capacitatea de a se dilata la infinit pentru a cuprinde toate Post-It-urile si reziduurile emotionale pe care cu siguranta le vei acumula de-a lungul unei vieti) si mergi mai departe. Cineva e cu siguranta acolo gata sa te placa asa cum esti, fara explicatii.


*Nota: Nici un Post-It de despartire nu a fost folosit in povestirea de fata. Mentionarea sa de cateva ori este cu scopul referintei culturale la un episod celebru din cunoscutul si indragitul serial "Sex & the City", dupa cum majoritatea dintre voi stiti :)

In ultima perioada am inceput sa experiementez interviurile pentru job.

Nu pot sa spun ca am o experienta prea vasta sau prea fericita inainte. Cele cateva interviuri cu care ma pot lauda in Romania m-au lasat usor traumatizata din cauza stilului intervievatorilor de a pune bete in roate bietului candidat, si-asa transpirat complet de emotie si de sentimentul celui care joaca totul pe o carte.

Nici un UK nu am avut o istorie prea glorioasa. Pe vremea cand participam la interviuri pentru job nu aveam nici permis de munca complet, nici experienta relevanta in UK in domeniile pe care le vizam si nici cel mai mic dram de incredere in propria persoana.

De data asta, am avut surpriza sa constat ca putina autosugestie si o atitudine care emana un aplomb imposibil de neglijat, dublate de o experienta relevanta in domeniul marketingului, fac din mine un candidat redutabil.

Nu m-am putut stapani sa nu ma intreb daca nu cumva aceleasi reguli se aplica si in relatii. De vreme ce poti tinti un job care se muleaza pe experienta si abilitatile tale personale si convingi angajatorul ca nu ai nici un pic de indoiala referitor la profesionalismul tau, de ce nu poti proceda la fel si atunci cand cauti persoana care sa te completeze. Stabilesti interviuri, treci repede prin experienta, pui accent pe calitati (dar si pe defecte) si, conform unui inalt nivel de profesionalism, aranjezi un al doilea interviu. Candidatul trebuie la randul lui sa dovedeasca ca isi doreste jobul si ca se muleaza pe cultura organizationala, inainte de a i se acorda privilegiul de a fi pe short-list. Urmeaza evident si proba practica (esentiala in nenumarate cazuri) si daca trece si peste aceasta, se poate schita un contract ai carui termeni se vor agrea de comun acord...

Blah, blah, blah. Cum se face ca e atat de usor sa urmezi strategii cand aplici pentru un job, marketezi un produs sau comunici un mesaj, insa e atat de al naibii de complicat sa gasesti un partener?...

O, Roma mia!

Toate drumurile duc la Roma. Mai devreme sau mai tarziu.

Al meu a dus mai tarziu. In mod neasteptat.

M-am temut ca pasaportul meu romanesc va produce grimase pe fetele italienilor de la serviciul pasapoarte. M-am temut ca Roma e insalubra si plina de pungasi romani. M-am temut ca e banala si ca nu are cum sa fie mai frumoasa ca Barcelona. M-am temut ca e supraestimata.

Realitatea m-a contrazis. Am descoperit o Roma curata si primitoare, insorita si vesela, surpinzatoare la fiecare pas si plina de incarcatura emotionala si simbolica. M-am indragostit de Trastrevere, m-am indragostit de prietenii nostri italieni care au intrecut in ospitalitate si cele mai indraznete asteptari si m-am indragostit de mancarea delicioasa (in ciuda tuturor parerilor de pana acum ca mancarea italiana e mai buna in alte parti decat in Italia, am savurat cu nesimtire fiecare dumicat mestecat in italiana).

E greu sa egalezi cu o intoarcere o asemenea prima experienta cu Roma, dar, asa cum mi-am propus in timp ce aruncam monezi in Fontana di Trevi, imi doresc din suflet sa revin. Iar si iar...

Cat am stat acolo ma gandeam mereu la unul din filmele mele preferate: "Primvara romana a doamnei Stone" cu Vivien Leigh si Warren Beatty. Poate voi fi si eu intr-o zi doamna Stone. Macar pret de-o primavara...

Exista momente in care totul e mai clar. Totul e posibil. Asemenea momente strapung tristetea existentiala asemenea razelor soarelui dupa furtuna.

Eu am un citat favorit din Coelho de care ma agat de fiecare data cand imi e mai greu: "cea mai intunecata ora din noapte e cea de dinaintea rasaritului". Se pare ca rasaritul a sosit in sfarsit dupa o noapte foarte lunga si lipsita de stele.

M-am trezit pur si simplu intr-o zi ca am devenit altcineva, cineva mai puternic, mai sigur pe sine, mai atragator asemenea unui soare autosuficient. Ma gandesc de asemenea ca momentele de declin emotional, de ratacire prin mlastinile propriilor reziduuri sufletesti, de lupta acerba cu propriii demoni si temeri, sunt intotdeauna un semn bun, un semn ca rasaritul e aproape. Si asemenea unui sarpe ce isi schimba pielea, am lepadat pojghita bolnava cu care traiam de prea multa vreme si am devenit altcineva. Schimbarea s-a produs in sfarsit.

As vrea sa sarbatoresc iluminarea asta cu restul lumii si sa imi strig in cele patru zari victoria asupra propriei persoane.

As vrea sa fac din timp un prieten si sa il stapanesc pentru a transforma viata intr-o sarbatoare, asa cum ea merita traita. Nu e niciodata prea tarziu sa speri cu adevarat!