Coming to terms

(Am observat ca titlurile in general suna mai bine in engleza, pe cand continutul in romana. Ma rog, doar o observatie.)

Despre ce vreau sa scriu de fapt e greu de spus. Gandindu-ma mai in profunzime tind sa cred ca este vorba de maturizare (in sfarsit in adevaratul sau sens si, chiar daca treaba asta ma si sperie, ma bucur ca in sfarsit s-a produs si nu ca mai orbecai fara sa stiu ce vreau si fara sa mai stiu cine sunt). Ei bine da, ma transform in varsta pe care o am. Si mi-am dat seama de asta ieri umbland prin Vama Veche chiauna de somn si cu o durere de cap peste limita suportabilului de la, iata din nou, mult prea mult alcool, fiind grozav de irascibila si repetandu-mi in gand: sunt prea batrana pentru treaba asta.

Dupa cum am afirmat mai demult, eu am descoperit multe lucruri mai tarziu decat ceilalti. Si daca nu le-am facut la timpul lor am ramas precum regretatul Michael Jackson blocata intr-o varsta pe care nu o mai afisam de mult...

Imi amintesc ca in copilarie imi doream enorm o bicicleta. Mi-am dorit-o cu patos si tata mi-o tot promitea fara sa mi-o si cumpere (parintii mei traiau cu teama ca voi avea un accident de bicicleta, pe care l-am si avut de altfel cu bicicleta altcuiva si in urma caruia am ramas cu buza de jos usor diforma) pana cand am devenit prea mare sa mi-o mai doresc. Exact asa e si cu lucrurile ramase neincercate la timpul lor: isi pierd valoarea, incetam sa ni le mai dorim...

Pana mai anul trecut imi doream sa particip la festivalul de la Glastonbury. Anul acesta am vazut o fotografie in ziar cu doua fete de 18 ani care isi carau gear-ul de campare cu roaba si se pregateau de festival. Am realizat ca n-as avea ce sa mai caut printre pustii de 18 ani... La fel cum am realizat cu aceeasi claritate ca nu mai am ce sa caut in Vama Veche in timp ce beam orice imi pica in mana poate doar-doar nu ma mai simteam atat de out of place...

Week-endul la Vama s-ar fi dovedit un fiasco incredibil si o goana nebuna dupa senzatia de high pe care ti-o da alcoolul cand esti in toane bune, daca nu as fi fost cu o gasca simpatica si daca vremea nu ar fi tinut cat de cat cu noi (in restul statiunilor a plouat intruna si in tara a fost cod galben, insa in Vama chiar am avut parte de soare).

Revenind la dorintele ramase suspendate in aer, am mai avut niste revelatii de data asta. Am incercat sa fac un experiment si stau un pic mai mult decat de obicei in tara (aproape 2 saptamani). In afara de faptul ca am fost la B'estFest si in Vama, restul s-a desfasurat dupa exact acelasi tipic si mi-am dat seama ca nu mai fac fata acestei rutine mereu la fel. Prin urmare, pofta mea incredibila de a veni acasa de fiecare data, de a merge la Constanta, de a-mi vizita rudele/prietenii samd ca intr-un veritabil turneu electoral s-a dizolvat complet. Dorul meu nebun de tara si sentimentele contradictorii cu care ma intorceam de fiecare data la Londra, azi m-au parasit. Si sunt fericita ca lucrul acesta s-a intamplat. Simt in sfarsit ca eu aleg sa traiesc aici si nu ma forteaza nimeni, ca e prea tarziu sa ma mai dezic de Londra.

Criticile mele aspre din trecut la adresa superficialitatii londonezilor care sunt mult prea friendly in aparenta dar nepasatori in esenta ar trebui date uitarii cand ma gandesc ca eu in tara m-am plans de lipsa interesului de socializare la romani. Imi amintesc ca uram ideea de networking (cum adica sa pui doi straini sa vorbeasca despre ce face fiecare?) si acum mi se pare cea mai tare inventie in materie de manifestari sociale.

Asadar imi fac mea culpa. Cu atat mai mult cu cat imi dau seama ca pot prezice cu usurinta un pattern de comportament la un londonez si ca ii pot si gasi o explicatie rationala din punct de vedere cultural: berea e mai importanta ca femeia! Simple as that. In timp ce la romani, berea se amesteca cu femeia si nu se mai stie ce iese, caci de fapt nu iese nimic si asta fara vreun fundament rational cultural. Macar atata vreme cat stii datele problemei stii cum sa o abordezi intr-un mod cat mai matur cu putinta: taking it easy, caci femeia nu va putea concura niciodata cu berea.

Probabil ca de-acum se cere o conlcluzie si promit ca va fi scurta: am reusit in sfarsit sa traiesc clipa, sa nu mai iau personal nici o dezamagire (intotdeauna inerente de cate ori vin in tara) si sa devin ceea ce sunt. Adica o persoana de 30 de ani care accepta ca nu isi mai poate implini unele dorinte din cauza termenului de expirare...

It's all so simple

Nu mai petrecusem de mult cateva zile pline de vara in Bucuresti. Doamne cat imi aminteste orasul asta de studentie, de anii iresponsabili, de visuile pe care mi le confectionam in fiecare noapte de vara. Iubesc noptile de vara in Bucuresti. Miroase intr-un fel Bucurestiul noaptea, asa a ceva familiar si neamenintator...

E desigur doar o iluzie nascuta pe retina amintirilor. Prezentul e la fel de diabolic peste tot.

Prezentul se afirma in felul urmator: am devenit din ce in ce mai cicnica si, desi ma scuteste de dezamagiri, ma face din ce in ce mai acra. In mod ciudat am ajuns sa prefer stereotipurile cu care m-am obisnuit surprizelor inexplicabile cu care iar m-am confruntat pe pamantul natal. fara melodrama. Pur si simplu... Pace tuturor.

Random

Sunt acasa si mi-e bine. De fap sunt un pic agitata, ma asteapta niste schimbari importante la intoarcerea la Londra.

O stire spunea azi ca Marea Britanie se confrunta cu cea mai ridicata criminalitate din Europa, devansand chiar si statisticile din Statele Unite si Africa de Sud.

Daca mai rezist doi ani la Londra neinjunghiata pot aplica pentru British Passport. Cu pasaportul Britanic ma pot duce sa ma stabilesc oriunde in lume. Un gand reconfortant...

Aseara am fost la BestFest sa vad The Killers. A plouat cu furie. Cred ca pentru prima oara in multi ani chestia asta nu m-a infuriat. La Londra acum sunt 32 de grade. Ce ironic!... Nu-mi mai pasa...

Viata si moarte

Am fost bineinteles socata sa aflu ca a murit Michael Jackson. Nu am fost un fan in adevaratul sens al cuvantului, dar l-am admirat ca artist. Am sustinut mereu ca Michael a fost un artist adevarat, spre deosebire de alte vedete de anvergura globala, cum ar fi Madonna care este doar un entertainer.
Michael, desi nu mai evoluase artistic de mult, era un spectru mereu prezent. Cumva, mi-l imaginam vesnic... Poate din cauza obiceiurilor lui bizare. Murind, ne-a demonstrat ca nu era decat un simplu om... Mai rau e faptul ca le-am spus tuturor cunoscutilor ca n-as plati sa merg sa-l vad in concert de teama sa nu moara pe scena. O gluma proasta, caci a murit in realitate, desi inainte de a apuca sa-si spuna cantecul lebedei...

Am fost mai putin socata sa aflu ca a murit si Farah Fawcet. Saraca, suferea de mai multa vreme de cancer... Oare cine e urmatorul, Patrick Swayze?...

Cert ca foarte multi oameni (celebri sau doar oameni pe care i-am cunoscut) s-au stins din viata in mod neasteptat. Incep sa ma intreb despre moarte. Incep sa-mi pun problema ei in cel mai concret mod cu putinta. Incep sa ma intreb cum va fi cand voi muri eu... Sincer, mi-e teama de moarte. Dintotdeauna mi-a fost. Mi-e teama de moarte la fel de mult cat mi-e teama de viata. E greu sa te impaci cu ideea ca cineva pur si simplu nu mai este. N-am invatat cum te poti impaca cu nefiinta cuiva...

Aseara prietena mea A. a izbucnit in plans in public. Nu-i sta in fire. E una dintre cele mai puternice persoane pe care le cunosc. Motivele ei sunt aceleasi pentru care plang si eu: oboseala de a fi intotdeauna si femeie si barbat, povara independentei, lipsa unei certitudini sentimentale si materiale... Am incurajat-o cum am putut mai bine, desi raspunsurile nu le-am gasit nici eu si sunt macinata de aceleasi intrebari. M-a socat sa ii vad partea asta, cuprinsa de slabiciune. Probabil ca pentru o clipa m-am simtit mai puternica. Am preluat rolul celei mereu stapana pe situatie...

Cateva ore mai tarziu, cand am primit vestea ca Michael Jackson a murit, realizam amandoua ca suntem in viata si avem un viitor inainte...

Desperate 30 something

Nu era prima data cand ma intalneam cu cineva cunoscut printr-un site de dating. Insa mi-am promis ca e ultima data. Cumva in sinea mea imi doream sa merite efortul, sa nu plec iar cu un gust amar, simtindu-ma oribil pentru a nu stiu cata oara.

Uneori ma intreb de unde gasesc resursele sa incerc in continuare. De-a lungul vastei mele experiente de on-line dating mi-au placut doar doi tipi: unul era inca indragostit de nevasta-sa de care se separase recent si celalalt era practicant sado-maso. Ma tem ca eu nu incapeam in niciunul dintre cele doua scenarii. Unul m-a lasat cu inima frnta, celalalt cu o spranceana ridicata a mirare si curiozitate nelamurita...

De data asta, mi-am zis trebuie sa fie altfel. Am observat ca ma incearca o sezonalitate a sentimentelor: perioadelor in care sunt complet cinica si ascetica le urmeaza cele in care sunt inexplicabil de optimista si gata sa incerc orice.

Asa eram duminica seara pe cand ma pregateam sa ies spre a-l intalni pe J., un tanar politician de 29 de ani cu care avusesem un interesant schimb de e-mailuri si de la care ma asteptam la cel putin o seara agreabila.

Eram in intarziere. Asta fiindca am tot incercat diverse ansambluri vestimentare. Ma tot intrebam cu ce ma pot imbraca la o prima intalnire fara sa para ca am depus un prea mare efort lasandu-mi totodata ocazia sa port tinutele pe care imi doresc sa le port si nu reusesc din pricina stilului de viata adesea anost pe care il duc. Am plecat multumita de alegerea vestimentara facuta.

Seara era placuta iar ma simteam usoara si relaxata. Astepatand autobuzul, am constatat ca eram in intarziere. L-am sunat pe J. sa ii spun ca intarzii mai mult decat preconizasem si i-am sugerat sa ne intalnim undeva la mijloc. I-am simtit iritarea in voce... Deodata m-asm simtit aiurea...

Am facut cu mana autobuzului rosu care se apropia si am urcat. Imediat ce m-am asezat pe bancheta, am simtit ca am primit un mesaj si mi-am scos din geanta telefonul spre a-l citi. Era J. vadit iritat care imi spunea ca vrea sa plece, nu mai era dispus sa astepte si ca nu era deloc impresionat de mine si de atitudinea mea. Mesajul m-a ranit si am decis sa-l sun. L-am convins sa ma mai astepte inca putin ca eram deja pe drum. Am realizat ca atitudinea de respingere m-a convins sa insist sa ne vedem. Sa fie respingerea cea care mi-a insinuat in minte ideea ca poate de data asta chiar merita efortul si ca ceva minunat mi se va intampla in sfarsit. Aveam o vaga idee de cum arata din fotografiile de pe internet, dar astea nu sunt niciodata relevante...

L-am gasit in fata pub-ului sorbind dintr-un pahar de bere Leffe. L-am recunoscut imediat si parca un deja vu mi se prefigura dinaintea ochilor. Cu mult mai scund decat mi-l imaginam si nicidecum genul de barbat pe care l-as gasi atragator, dar din moment ce ma aflam acolo am decis ca am sa fac tot posibilul sa am o seara agreabila.

J. era usor trist. Cred ca atitudinea lui in general era inclinata spre o oboseala melancolica, lucru pe care l-am gasit dragut. M-am scuzat un pic cam prea mult de intarziere si mi-am comandat un pahar de vin. Mi-am amintit in acel moment ca, potrivit unui articol din London Paper, doza recomandata de alcool nu trebuie sa depaseasca un pahar si jumatate de vin. Am decis ca de atunci inainte puteam sa respect aceasta masura sanatoasa si ca vremurile de abuz alcoolic se afla deja in urma mea.

Am discutat o gramada. Am aflat lucruri interesante despre Berlin, Asia si efecte speciale in film. Pe masura ce vorbeam si capul mi se umplea de aburi alcoolici, ma uitam la el si ma gandeam ca poate as putea sa-l plac. La urma urmei, era un baiat decent, destept, necasatorit, usor timid si poate nu chiar atat de urat. Ma imaginam sarutandu-l. Ganduri bizare ma ameteau odata cu alcoolul. Am baut un pahar mare de vin si doua mici, ceeea ce aproape respecta doza recomdatat, desi eu ma simteam suficient de semi-beata sa imi dau drumul la gura. Am declarat ca lucrurile pe care le-am gasit atragatoare la barbati nu aveau nici o legatura cu realitatea (de unul m-am indragostit fiindca era irlandez si vorbea spaniola in dialect, de altul ca mi-a deschis usa sa intru si a insistat sa plateasca consumatia, de altul fiindca parea complet amorezat de mine se comporta ca un gentleman perfect etc.) si ca de acum inainte nu mai aveam sa cad intr-o asemenea capcana. Am declarat ca nu am idei preconcepute legate de barbatul ideal (desi cred ca mi-l imaginez pana si cu hainele cu care ar trebui sa fie imbracat) si alte asemenea ineptii pe care nici eu nu le mai credeam suta la suta.

De fapt cel mai corect ar fi fost sa nu declar nimic, fiindca nu mai stiu nici eu ce sa cred. Totul imi pare o farsa de proportii si dupa ultimele incercari sentimentale ratate am ajuns la concluzia ca perspectiva de a ramana fata batrana nici macar nu mi se mai pare improbabila. De fapt ma trezesc noaptea cu constiinta ca am imbatranit si am mai nou asemenea ganduri si ziua in timp ce ma indeletnicesc cu unele dintre cele mai banale activitati.

Deodata J. mi-a luat mana intr-a lui si mi-a spus ca ma place, ca sunt foarte frumoasa si ca se bucura ca m-a cunoscut. Avea o mana moale si o atingere usoara ca de carpa. Mi-am lasata mana intr-a lui cateva secunde incercand sa-mi imaginez ca sunt cu altcineva, ca imi petrec o frumoasa seara de duminica intr-un mod cat se poate de agreabil, cu fluturi in stomac fara teama ca imbatranesc, ca sita se cerne si ca ar trebui sa iau ce mai apuc in materie de barbati disponibili. Atunci am simtit ca ma saruta. L-am lasat sa o faca caci inca imi imaginam. In mod bizar avea un sarut chiar placut, linistitor, timid si ferm in acelasi timp. M-am complacut in sarut cateva secunde cu fata arzandu-mi de la vinul ce isi facea din plin efectul.

Barul de inchidea si ne-am indreptat spre metrou. Imi era foarte frig. Parca aerul de afara imi dadea palme sa ma trezeasca la realitate. Am reusit sa prindem ultimul metrou si sa ne despartim fara sa ne simtim aiurea. Cred ca in mod sincer chiar am petrecut o seara decent de placuta autoimpusa. Pentru cateva clipe chiar mi-am imaginat ca ne-am putea intalni din nou.

In drum spre casa am trecut pe langa pub-ul de negri de la colt. Cheflii inca se aflau afara la mese si locul parea animat. Un negru mi-a strigat ca sunt "pretty" si m-a invitat sa beau ceva. Evident ca am refuzat politicos (strategia mea e sa fiu prietenoasa, dar usor distanta pentru a nu-i enerva, dar nici de a le da false sperante) si mi-am continuat drumul spre casa. Ma simteam atragatoare si cu toate astea un gand amar mi se inclestase in minte: daca sunt asa de frumoasa, desteapta si fermecatoare, cum se face ca tot ce se lipeste de mine sunt tocilari nevrotici si negri dubiosi?...

A doua zi m-am trezit cu un gust depresiv. Mi-am putut explica comportamentul (vinul, singuratatea, vina), dar nu era pentru prima oara cand ma lasam tarata in asemenea situatii. E clar semnul unei disperari de femeie ce se apropie de 30 de ani...

Family wedding

Flew in last Friday to Romania. Was looking forward to a family wedding in Sinaia resort and a couple of days with the family surrounded by beautiful mountains, calmness and endless green. I really needed that after the London madness.

However, everything was so quick. Before I knew it I was already wrapped up in my dress with my retro home made hair-do (which really surprised the feminine members of my family - my aunt came all organized straight from the hairdresser after paying a fortune for a bit of volume and a refreshed colour) ready for what I expected to be a cool wedding/party.

The party was hosted by the Palace Hotel in Sinaia, a really beautiful spot for such an occasion with huge chandeliers and a cosy terrace overlooking the central park (which was amazingly clean and maintained). I thought to myself that I'd like to have my own wedding (if that ever happens) at such a venue.

Despite thinking that I will socialize a lot and be all over the place, the attendees proved to be quite reserved and I ended up siting most of the night at the table with my family and another middle aged couple which used to live opposite my aunt and who kept on talking about their successful young daughters. I found out that the younger one (20 years old) was going to study in the UK and that seemed to be a great deal. I told myself that I also studied in the UK and it wasn't such a big deal, but I clearly kept that to myself. I am after all a very diplomatic individual.

I kept myself busy with the bottle of wine and only realised that I was the only one busy driking when my cousin jokingly showed me that I had finished the bottle of white. I kept on smoking cigarettes feeling so Carrie Bradshaw among families and young couples and reminding myself that I am an almost 30 years old single woman with nothing but an incredible sense in fashion. I was without a doubt the most sensibly dressed person at the wedding.

I even shed a few tears when I heard a song that my father used to like and thinking that if I ever get married I will not have a father to give me away. Those kind of thoughts soon dissapeared when the "musicians" started some kind of contest about which one was going to destroy my ears and congratulated my mother for missing the event.

Got home exhausted and slept the next day as if I was dead. I only woke up to eat and went back to sleep.

Back in London I shed a few more tears. Must have been the tiredness, the nostalgia, the lack of something in my life, the fact that I already missed my mother and the others or all of the above, but I felt like crying all the way until I got home...

I realized once again that I am different breed now. The breed that runs alone and does it pretty well, though sometimes thinks otherwise.

Welcome to Freiburg

Totul a inceput cu un vis bizar pe care l-am avut cu o saptamana inainte de a pleca in Germania: am visat purcelusi animati care se prelingeau in fata ochilor mei fluturand cate o pancarta pe care scria "Welcome to Freiburg". In mod obscur, am realizat ca locuitorii din Freiburg au un adevarat fetis pentru purcelusi: statuete asemanatoare pigletilor din vis sunt expuse in case si vitrine.

Freiburg nu e un oras spectaculos si Germania nu este uber cool (cu exceptia Berlinului) dar ceea ce am regasit acolo (de mentionat ca nu e prima mea vizita in Germania) este un soi de paradis familial, case mari si luminoase, gradini impecabile, o curatenie linistotoare, cetateni responabili care recicleaza de cand se stiu, mananca bine si beau si mai bine, o stare de pace si o calitate a vietii greu de gasit in alta parte...

Nu m-am putut abtine sa nu fac comparatii cu Marea Britanie. Nemtii nu sunt deloc reci si nici fals politicosi, apreciaza mancarea buna si vinul de calitate, te fac sa te simti bine primit si practic sunt capabili sa intretina conversatii pe cele mai diverse subiecte. Una dintre cele mai placute experiente a fost vizita la supermarket: am gustat o fabuloasa branza elvetiana, am admirat un vast sortiment de branzeturi si mezeluri, sute de iaurturi si dulciuri care nu arata numai bine, dar sunt si foarte gustoase. Sectiunea de vinuri din supermarket te duce cu gandul la un magazin specializat in vinuri si nu doar la raftul cu oferte din care alegi vinul cel mai ieftin cu scopul de a-ti satisface nevoia de alcool.

Imi amintesc ca si eu savuram candva o mancare buna sau un vin bun, imi amintesc ca aveam cu totul alte valori inainte de a ma muta in UK, insa vizita in Germania m-a facut sa imi dau seama ca am devenit disgustingly British! Mananc ce apuc, beau vin ieftin, ma imbat mai des decat poate suporta bietul meu ficat si tratez totul cu o feroce superficialitate, m-am obisnuit sa nu mai am asteptari de la oameni (de la barbati in special) si in general ma multumesc cu mizeria din jurul meu, crezand ca e absolut normal.

Sambata seara am fost la o petrecere nemteasca studenteasca. Accesorizata si imbracata ca pentru o petrecere, faceam nota discordanta cu studentele germane, imbracate sport, nemachiate si arborand pantofi cu talpa joasa. Obisnuita cu sporovaiala fara noima de la petrecerile londoneze am perorat o multime de gogosi studentelor germane care ma priveau de parca veneam de la circ, in timp de turnam litri de bere locala pe gat. Plictiseala mea a atins cote maxime cand am realizat ca nu am nimic mai bun de facut decat sa continuu sa beau si sa fumez in nestire. Spre fericirea mea, intregul grup petrecaret din care evident faceam si eu parte, a pornit catre un club local, unde am continuat sa ma "hidratez" cu shoturi de vodka & redbull si sampanie. In ciuda ebrietatii avansate, am reusit sa remarc privirile dezgustate ale fetelor din Freiburg care imi aminteau de privirile similare pe care le aruncam eu in urma cu cativa ani englezoaicelor ridicol de bete din cluburile de noapte. Si ca spectacolul grotesc sa fie complet, am reusit sa ma pravalesc pe jos de cateva ori (purtam ce-i drept niste tocuri ametitoare) trezindu-ma drept urmare a doua zi cu vanatai si dureri pe la incheieturi. Odata cu zorii, am avut o revelatie: am devenit disgustingly british si asta ma sperie. Ma gandesc de multa vreme sa plec din Londra, insa realizez ca transformarile de substanta la care am fost supusa in ultimii ani necesita o locatie la fel de interesanta ca New York-ul, la fel de sigura si idilica ca Freiburgul, la fel de calduroasa ca Roma, la fel de... Am realizat ca nu stiu unde mi-e locul si nu stiu daca nu cumva locul face omul si nu viceversa...

La revenire in Londra, m-au izbit mirosul, nesimtirea si perpetua stare de nesiguranta si paranoia... Welcome to London...Se anunta o saptamana ploioasa. Back to the cheapest wine on the supermarket shelf. It's the british way...